Visez, scriu… (II)

Arta e acea licoare astrală, care adoarme pe Făt-Frumos şi pe Ileana Cosânzeana, ca să-i trezească apoi pe alt tărâm. Atunci arta se îndepărtează de viaţă? E mai îndepărtată de viaţă. Nu, viaţa are sens în măsura în care ţine piept artei. Se pare că ceea ce e vulgar în viaţă dispare prin artă. Cel puţin când eram prin liceu şi mă simţeam totodată îngrozitor de nefericit – aşa simţeam. Mama ne mai ducea şi acum, pe mine şi pe soră-mea Doina, la nana Jenica, când avea treabă, iar tata era plecat şi el mai mereu. Mda, mereu grăbită, preocupată, mama ne ducea în continuare la nana pentru câteva zile. Stăteam cu Felicia, şi inventa aproape mereu jocuri pentru Doina, care acum era o codană poznaşă. Ca şi Felicia. Şi aveau la dispoziţie o casă plină de jucării. Eu le evitam pe cât puteam. Ca să citez trei clasici ai literaturii române, prin ce har, drăgăliţă Doamne, mă brodisem şui, hoinar, astfel că aventura conştiinţei mele a pornit de atunci, în vizitele acelea la Palatul Braunstein. Nu la Palatul Culturii, nu la Casa Dosoftei sau la Muzeul Literaturii. La Palatul Braunstein – în apartamentul de sus, dinspre restaurantul Select. Mergeam la bucătărie în locuinţa nanei, unde era acea ferestruică la care puteam ajunge ajutându-mă de un scăunel. De pe acea ferestruică vedeam marea vălurită a acoperişurilor tăbluite: când mai sus, când mai jos, când mai ruginite, când mai noi, când mai întunecate, când mai luminoase. Doar ploaia sau zăpada le aducea oarecum la un numitor comun. Acoperişurile, ştiam (o întrebasem pe mama), se opreau deasupra restaurantului Select. Nu îl vedeam, doar abia auzeam strigătele neînţelese ale clienţilor oricât mă străduiam să le înţeleg. Vedeam doar un colţ din piaţeta care se întindea în faţa restaurantului (n-am ştiut niciodată cum se cheamă!) şi rar câte un bot de maşină. Mai vedeam şi ulucile de deasupra restaurantului. Nu reuşeam să văd niciodată ceva din luxul care, bănuiam, se întinde sub acele uluci. Trebuie să fi fost un fel de artă pentru mine, o artă dintr-o lume a lui Făt-Frumos şi a Ilenei Cosânzene. Căci mă ambiţionam să cred că arta nu are nimic de-a face cu viaţa. Pe acel acoperiş sau pe acele acoperişuri tăbluite alandala îmi descopeream fraţi ciudaţi – hornurile. Erau singuri, ca şi mine. Priveau lumea: de sus şi din depărtare. Selectul era o himeră pentru ele. Ca şi pentru mine. Unele hornuri erau bătrâne, cariate de tencuială, îşi rânjeau dantura cărămizilor plombate. Altele elegante, subţiratice, ridicându-se în înalturi. Stăteau în grupuri de două-trei, dar era şi unul singur, un fel de turnuleţ în mijloc, cu acoperiş la rândul său şi creneluri din piatră. Era ca stejarul de acasă, de la Ţurlui, din copilărie: singur pe deal, înţăncuşat de bărdiţele băieţilor, dar semeţ deasupra Selectului. Aici zburau uguind porumbei, dar mai cu seamă ciori. Am văzut o dată şi o bufniţă. Dar ciorile, ah… Agresivitatea lor! De atunci m-am convins că stolurile de ciori ne invadează viaţa… Acest turnuleţ asigura o plăsmuire înaltă, cu totul inexplicabilă, dătătoare de închipuiri. Poate că asta era arta?! Îmi simţeam inima bătând, admirând acel turn-horn, iar eu mă simţeam un fel de Papuc Hogea Hogegarul lângă aceste hogeauri – e drept, cu obielele şi aţele necurgând după mine.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist