Vorbe-n colţuri şi rotunde

– Mami, mami, auzim un glăscior de fetiţă cuminte, care, desigur, îşi face zilnic şi conştiincios temele, care se spală zilnic de două ori pe dinţi şi care aduce pe calea cea bună pe frăţiorul care citeşte Winnetou pe sub bancă sau stă cu golanii pe scara blocului şi scuipă (seminţe şi nu numai). Ştiai că dragonii – întreabă fetiţa cea cuminte – au nevoie de ceva răcoritor, ca să scoată flăcări cât mai mari?

Fetiţa nu precizează pe unde să scoată flăcări dragonii – pe nări, pe urechi, din buzunar sau din, scuzaţi, fund. În fine, să lăsăm această chestiune minoră.
– De unde ştii tu asta? întreabă o mămică model, frumoasă, lăptoasă şi corectă politic acasă.

– Pentru că şi eu sunt dragon, dă replica fetiţa cea cuminte şi conştiincioasă.

Apoi o vedem pe fetiţă călare pe un dragon (sau pe o dragonoaică) verde, cu moacă de tâmpit vesel şi comic de înfricoşător. Iar noi ne infantilizăm odată cu ei, zburând prin nori albi, cuminţi şi duios de corecţi.

Clipul ăsta mi-a tot fost bătut cu maiul în cap vreme de o oră şi jumătate, cât a durat un meci al Simonei Halep. M-am tâmpit de tot, nici nu mai ştiu cine a câştigat.

Socializare. În general, nu-mi prea place „societatea”, nu socializez, cum se tot zice azi. Totuşi, când mă simt bine într-un grup de intimi, în special între scriitori, sunt sociabil. Dar asta numai dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu.

O poveste. Un rege singur merge printr-o pădure nesfârşită, o pădure cât lumea, cu mii şi mii de hăţişuri. Merge regele merge. Şi se întâlneşte cu optsprezece milioane (sau să fi fost douăzeci de milioane, cine mai ştie?) de oameni, care merg prin pădure şi plâng.

– Unde mergeţi, oameni buni? Şi de ce plângeţi?

– Nu ştim unde mergem, răspunde unul. Plângem fiindcă ne-am rătăcit.

Şi oamenii aceia au continuat să rătăcească prin pădure, fără să-şi dea seama că au trecut pe lângă regele lor, iar ei nu l-au recunoscut (la moartea Regelui Mihai).

O poezea. Menestrelul la Curţile PSD Tudor Gheorghe acuma-i poate cânta în strună lui Dragnea:

Liviule la nunta ta/ Liviule, măi, Liviu,/ Pune-n glastr-o Vioreaaa/ Liviule, măi, Liviu/ Din Videle, uite aşa/ Liviule, măi, Liviu/ Cum ştii numai dumneata/ Liviule, măi, Liviu!/ Mânca-te-ar puşcăriaaa/ Liviule, măi, Liviu!/ Doar Codruţa nu juca,/ Măi Dragneo, măi Liviu/ Şi-n bulău mi te băga,/ Măi Dragneo, măi Liviuuuuu!/  Frunzuliţă maghiran,/ Liviule, măi, Liviu,/ Luaţi-o şi pe Carmen Dan!

O amintire. Aţi văzut, desigur, nu o dată scena în filme americane burghezcultiste (adică un fel de proletcultiste), scenă care pe mine mă zgârie pe creier: Cum fetiţa sau băieţelul unei familii medii americane are la şcoală o serbare importantă (de Halloween e cel mai des) sau un concurs important (de baschet, de înot sau, fireşte, de baseball), iar un tată ingrat întârzie sau nu se duce deloc la acţiunea tovărăşească a fiului/ fiicei din cauză că este ocupat până peste cap la firmă sau cu o amantă răzgâiată. Şi bietul/ biata copil(ă) rămâne cu ochii agăţaţi de uşa sălii de spectacol/ de sport, dar tăticul aflat în coada maselor de tătici nu mai vine.

Citeam textul scris cu suflet plin al unei prozatoare românce: cum că a citit în ochii fetei ei că trebuie să o susţină personal la bacalaureat şi a mers împreună cu fata să tremure de emoţie la uşa sălii de examen (în fine, alte mămici sau alţi tătici se duc înainte la profesori să dea „mălaiul”). Textul a fost foarte apreciat de cititori, ceea ce mă face să cred că în mentalitatea românului recent se petrece ceva.

Bun. Face fiecare cum crede de cuviinţă, după inima lui, după modă (probabil după moda acestor filmuleţe burghezcultiste de duzină, nu ştiu), după superficialitatea sau artificialitatea sufletului său. N-am căderea să dau sfaturi în această privinţă. Nu-s vreun guru, chiar de-aş fi, ştiu că gura bate gurul.

Mai ştiu că părinţii mei nu au fost niciodată la examenele mele sau ale surorii mele. Nici părinţii soţiei nu au fost la examenele ei. Nici noi nu ne-am înghesuit la examenele copiilor noştri. O fi bine, o fi rău? În orice caz, emoţii erau, mai puţin exprimate, dar erau; şi sentimente de bucurie, de mândrie, de tristeţe erau.

Şi o amintire ca o acuarelă diluată cu lacrimi. Când sora mea Doina a venit acasă în vara aceea şi a anunţat încă de la poartă, trântind-o:

– Mamă, am reuşit!

Iar eu am coborât din vie, că tocmai legam via (fac cum fac şi ajung tot la vie, mai mult cu viile):

– Bravo! Felicitări! Şi am băut însetat o cană (de apă, vinul încă nu se făcuse).

Dar mama şi Doina s-au îmbrăţişat şi au început să plângă cu râuri de lacrimi.

– Ce-i cu voi? mă uitam contrariat la ele.

Inima lor a bătut la fel. Tata murise în iarna din anul acela, iar mama şi Doina au gândit cu inima cam aşa: „Uite, tata nu mai este să se bucure de reuşita Ţuşcăi ” (aşa o alinta tata pe Doina – Ţuşca). De aceea plângeau.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist