Codrin Liviu Cuțitaru: Activitatea de ministru a rectorului nostru nu cred că a pus universitatea într-o lumină pozitivă

Într-un interviu acordat „Ziarului de Iaşi” profesorul, scriitorul, publicistul și criticul literar Codrin Liviu Cuțitaru, candidat la funcția de rector a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 2016, vorbeşte deschis despre activitatea sa din cadrul instituţiei de învăţământ superior.

– Vă mai pasionează tinerețea revoluționară a lui Nicolae Ceaușescu?

Aceasta este o trimitere la un episod interesant din viața mea. Am mărturisit că pasiunea mea inițială a fost istoria, voiam să devin arheolog și, inevitabil, prin clasa a V-a, a VI-a, mă apucase serios de studiul istoriei. Citisem și cartea lui Schliemann, „Pe urmele lui Homer”, care m-a fermecat pur și simplu în legătură cu disciplina sa, cu arheologia, pe care am ajuns să o studiez foarte serios. Am ajuns chiar la nivelul de olimpic în clasa a VIII-a, alături de un alt coleg, un personaj celebru la ora actuală, Mihai Răzvan Ungureanu. În ciuda pregătirii noastre asidue, că am avut profesori extraordinari, care ne-au școlit după rețete puternice, în ciuda cunoștințelor și informațiilor pe care le acumulaserăm în anul respectiv, subiectul ne-a paralizat pe amândoi; cred că și pe majoritatea participanților la olimpiada pe țară la istorie – „Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Ce e cu adevărat straniu este că am luat 6, 7 la teza respectivă, fiindcă astăzi aș fi vrut să mă laud că am luat 2 sau chiar 1. Dar nu, am luat o notă măricică, ca și Mihai de altfel, lucru care arată că am scris totuși ceva, că am avut informații despre tinerețea așa-zicând revoluționară a tovarășului.

– Ce v-a pasionat cel mai mult la istorie – structurarea informațiilor, ineditul în ceva investigarea trecutului?

Mi-am pus și eu întrebarea asta. Și astăzi mă pasionează istoria, citesc teribil de mult și urmăresc mai ales documentare – că am posibilitatea cu canale precum Viasat History, dedicate reconstrucției trecutului în diversele zone ale lumii. Mi-am pus întrebarea – de ce oare atracția asta către istorie? Cred că cel mai mult m-a atras către istorie – și cred că se întâmplă și cu mulți istorici lucrul ăsta – construcția mentalitară a trecutului. Este foarte interesant să urmărești cum se schimbă mentalitățile, chiar pe parcursul vieții noastre. Pe măsură ce îmbătrânim, pe măsură ce parcurgem un nou deceniu, ne dăm seama că provenim dintr-un mentalitar care, ușor-ușor, nu mai există. Vine o generație cu noi valori, cu noi construcții, cu noi raportări la realitate, lucruri care își dai seama treptat că îți sunt străine, dar în același timp nu îți sunt neapărat nocive, sunt doar altfel și trebuie să faci un efort să intri în ele, să ți le asumi. La fel este și cu trecutul, pentru că în momentul în care studiem istoria nu facem doar o clasificare a datelor și o prezentare succintă a evenimentelor, ci încercăm să înțelegem mințile sau spiritul care a dus la acel eveniment. De ce s-au întâmplat lucrurile respective? Pentru că oamenii gândeau într-un anumit fel. Ei bine, acel mod de gândire cred că m-a fascinat sau, în sfârșit, mai degrabă dorința de a-l înțelege, că nu pot să pretind că l-aș înțelege, cum cred că niciun istoric adevărat nu poate pretinde că înțelege exact cum gândea răzeșul lui Ștefan cel Mare. Cred că e o utopie să ajungem la speranțe că putem gândi ca ei sau că putem înțelege gândirea lor. Dar efortul de a pricepe modul lor de gândire este un demers interesant și cred că asta m-a atras în primul rând la istorie.

– Cumva, alternativa pe care văd că ați ales-o dumneavoastră, bazându-mă și pe ce ați spus mai devreme, este o opțiune comparabilă. Mă gândesc că și literatura, în orice formă, reconstruiește felul în care gândeau oamenii într-o anumită perioadă de timp. Mai ales literatura engleză cred că e un fel de ghid de istorie pentru cine este familiarizat cu nuanțele ei.

Absolut, și ați intuit exact modul în care m-am transferat, cu ghilimelele de rigoare, între istorie și literatură. Eu n-am părăsit istoria pentru că s-a întâmplat ceva care să mă îndepărteze de ea. Și astăzi o am așa între pasiunile mele principale. Nu am mințit când am povestit istoricul cu tinerețea revoluționară și de asta m-am retras de la istorie: mi-am dat seama că a face istorie în România la vremea respectivă presupunea niște compromisuri stranii, bizare, pentru care nu eram pregătit. Nu zic că cei care au fost pregătiți și au făcut istorie au greșit. Bineînțeles că nu, istoriografia trebuia să supraviețuiască și trebuia făcută de cineva, dar nu eram eu pe profilul psihologic al omului care să își asume astfel de lecții despre tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Așa că am mers pe domeniul care oricum mă pasiona și atunci, spre zona care corespundea, cum bine ați intuit, modului meu de a mă apropia de istorie – problema mentalităților, a spiritului unei epoci care se regăsește uneori mai bine în literatură, într-adevăr, decât în istorie. Americanii chiar au studii în senul ăsta, care demonstrează că anumite evenimente din istoria lor sunt reflectate mai bine de literatură. Unul dintre ele este chiar Revoluția americană, inexplicabilă din perspectivă istoriografică, pentru că istoria vine cu niște sisteme științifice și încearcă să înțeleagă uneori niște paradoxuri care nu pot fi explicate științific. De ce e revoluția americană un paradox? Pentru că au obținut independența o armată de fermieri împotriva celei mai puternice și mai disciplinate armate din vremea respective, armata engleză. Și asta rămâne un paradox pentru toată lumea. Anglia era o superputere și totuși pierde bătălie după bătălie cu fermierii lui Washington. S-a pus problema, cum explicăm? Nu există în istoriografie explicații, legate de strategii militare, de noroc, șansă etc. Dar există un mod de gândire pe care literatura dedicată evenimentului respectiv, că s-au scris multe romane despre revoluția americană, a reușit să o surprindă: mentalitarul oamenilor care își doreau în mod fundamental independența, care doreau să o dobândească. Aspectul acesta este ilustrat mai bine în literatură decât în istorie. M-a atras imediat, a fost pasul firesc; oricum limbile străine, și engleza în principal, erau o preocupare veche, mama mea a fost profesoară de franceză, deci deja exista în casă o emulație în sensul acesta. Dar engleza m-a atras de mic și atunci, cumva, pasul spre literatura engleză a fost unul firesc. Era chiar în anii ’80, eu am devenit student în ’87, încă era o zonă liberală, nu atât de mult supusă constrângerilor: ăștia-s literați, filosofi, îi lăsăm în pace. Ei aveau o problemă cu istoricii, cu jurnaliștii, pe care îi țineau foarte din scurt.

Generațiile nu mai au timp să își dedice studiului

– Ca un apropiat colaborator al revistei de atâția ani, cine credeți că mai citește astăzi „Dilema veche”?

E grea întrebarea. Eu citesc și ediția online și mă uit la barometrul acesta din presă – numărul de like-uri de la articole sau de comentarii, și deduc că există o clasă educată în continuare, atât în România, cât mai ales în diaspora; sunt foarte mulți cititori ai „Dilemei vechi” în afara țării, cu un grad clar de educație peste medie, care vin din diverse domenii. Sunt chiar plăcut surprins să găsesc acolo ingineri sau medici care citesc în mod regulat Dilema, comentează, se prezintă, își asumă discuțiile. Cred că e vorba de această clasă pe care ne-o tot dorim să fie mai solidă în România, a oamenilor cu educație peste medie în diverse domenii, o clasă pe care nu aș putea să o estimez, dar nu e foarte numeroasă. Deși Dilema se bucură de o audiență mare în comparație cu alte reviste de profil care sunt în aceeași zonă, cea mai mare din România chiar, nu cred că dacă nu ar fi cumva sprijinită ar rezista singură ca revistă.

– Peisajul actual din România nu favorizează o presă de tip cultural, deja e mult spus, dar nici nu mai permite o lectură aprofundată a presei de zi cu zi. De aceea vă întrebam, credeți că Dilema e un fel de exemplu, o insulă sau o formă normalitate care ar trebui să existe?

Dilema are și un profil ușor diferit față de ceea ce noi numim revistă de cultură în mod tradițional în spațiul românesc. Prin revistele de cultură înțelegeam în general revistele care aveau un pronunțat caracter literar, cu foarte mulți scriitori, colaboratori.

– Cu publicarea de literatură, de romane tip foileton.

Exact, dar Dilema mizează foarte mult, cum se vede ușor dintr-o simplă răsfoire, pe oameni veniți dintr-o zonă foarte variată a umanioarelor, în general. Sunt acolo antropologi, istorici, lingviști, sunt literați, filosofi, sunt oameni din toate zonele umanioarelor, chiar și sociologi, care au o viziune mai complexă asupra fenomenului cultural decât scriitorii, în înțelegerea strictă a termenului. Atunci fără îndoială că audiența unei reviste ca Dilema este din start mai largă, și că operează cu termeni mai pragmatici, din zona pragmaticului cultural, decât o revistă culturală în sensul literar-artistic, așa cum îl înțelegeam noi. Pentru o revistă ca Dilema încă mai există un public, dar se atenuează tot mai mult această pătură a clasei educate, cea care este principala interesată în astfel de problematici culturale, sociale, politologice, economice, și prin această reducere a interesului clasei educate, fără îndoială că și revistele de acest tip trec printr-o fază dificilă.

– Lucruri care se răsfrâng ulterior și asupra societății.

Fără îndoială. Nu vreau să fac pe profetul acum, dar gradul de educație este într-o scădere destul de îngrijorătoare la nivel mondial. Titlurile în învățământ, masteratele, doctoratele, nu mai acoperă aceeași valoare în pregătirea individului pe care o acopereau acum 20, 25, 30 de ani. Se obțin mult mai ușor, există chiar o superficializare a examinării, a predării, iar toate astea vin din noul profil al generațiilor, că vorbeam de profiluri mentalitare la început. Generațiile nu mai au timp să își dedice studiului și preferă o mai grăbită raportare la actul educațional. Contează mai mult hârtia decât pregătirea din spatele ei.

Există o scădere clară a modului de a crea educație în marile universități ale lumii și în România

– Este și o critică constantă adusă universităților, că se preocupă mai degrabă să pregătească licențiați decât absolvenți calificați, care să aibă anumite abilități cheie, și că diplomele în sine au devenit scopul educației și nu acumularea de cunoștințe. Sunteți de acord cu această idee?

Nu vreau să cad nici într-o viziune catastrofică asupra rolul universității și să spun că este integral adevărată o astfel de percepție, dar ea are o aplecare reală, autentică. E generală problema, nu vreau să o restrâng doar asupra mediului românesc. La noi se resimte mai recent, sau mai degrabă efectele se simt mai puternic, și avem o sensibilitate mai mare față de acest subiect. Dar în lume, în ultimii 50 de ani, s-au scris nenumărate cărți despre acest subiect – există o scădere clară a modului de a crea educație, de a furniza educație în marile universități ale lumii din diverse motive. Bineînțeles că lucrul se întâmplă și la noi, și se ajunge la un astfel de paradox că foarte mulți oameni sunt interesați de hârtia finală, pe care universitatea ți-o dă, și prea puțin de ceea ce este în spatele acestei hârtii, de ceea ce simbolizează această hârtie. Acum, ca să mă ocup strict de spațiul românesc, că avem nevoie de exemple concrete – la noi s-a trecut la sfârșitul anilor ’90 de la sistemul finanțării pe normă didactică, la sistemul finanțării pe cap de student. Lucrul acest generează automat situația – este ca o declarație de război adresată educației. În momentul în care o țară care dorește să aibă universități nu mai dă banii suficienți ca acele universități să furnizeze educație în sensul real al termenului, să construiască valori, e clar că se întâmplă același lucru și la noi, și în marile universități – este o alergătură după oameni, universitățile să aibă cât mai multe capete, acest învățământ per capita, cum se spune, ca să aibă un buget cât mai mare. E clar atunci că nivelul educației scade. Profesorul nu mai este plătit pe norma lui. Eu nu te mai plătesc pe tine că tu îmi predai literatură engleză timp de 30 de ani sau cât ai să fii în universitate, ci te plătesc atâta timp cât tu ai un număr suficient de studenți ca să poți asigura continuitatea acestui domeniu.

– Am ajuns de la credit doar cu buletinul la facultate doar cu buletinul.

Exact, și nu este doar vina universității care vrea să supraviețuiască. După cum vedeți, facem publicitate, mergem cu caravane prin lume, asta fac chiar toate universitățile, pentru a atrage studenți. Dar studentul capătă o mentalitate de client în momentul în care încerci să îl ademenești așa – eu sunt clientul, eu îți aduc banul, chiar dacă nu îl dau eu, pe mine primești un buget și am anumite pretenții. Vreau să îmi predai așa, vreau să îmi predai doar atât, vreau să îmi pui notă de trecere în funcție de nivelul ăsta de cunoștințe și toate lucrurile astea au efecte ca într-un domino – piesele se lovesc una pe alta și încet-încet se poate ajunge la universitatea ca instituție care furnizează titluri pe bani. Nu suntem încă acolo.

– Învățământul superior a ajuns oricum un învățământ de masă, așa a fost gândit în ultimii ani, nu mai este refugiul elitelor.

Absolut, fără oameni universitățile se sting, se închid secții, dispar masterate, și asta se întâmplă peste tot, nu doar la noi, pentru că nu au suficienți doritori care să studieze și neavând buget, clar închizi.

– Și unde ajungem? Să nu mai predăm greacă veche și latină că nu vor fi doritori pentru ele?

Asta este o problemă foarte sensibilă care este chiar în Facultatea de Litere la ora actuală. Noi avem o secție de limbi clasice, una de filologie clasică cum o numim, de elită, avem niște oameni absolut deosebiți. A studia latina și greaca în general nu este la îndemâna oricui. Sunt oameni cu care am colaborat și în calitate de decan, dar și în alte posturi, și sunt de o calitate intelectuală excepțională. Li s-a închis masteratul și sunt mereu amenințați că se va închide secția, că nu au suficienți studenți. Și aveți perfectă dreptate – cum poate o instituție de prestigiu să renunțe la o secție de prestigiu, care te face până la urmă singular într-un anumit peisaj intelectual? Câți oameni care știu latina și greaca avem într-o anumită arie geografică? Foarte puțini. Iar pe aceștia îi găsești de obicei într-o universitate mare. Deci problema pe care o atingeți e foarte delicată, importantă și privește viitorul învățământului în general, nu doar în România și nu doar la noi la Iași. Lumea trebuie să regândească puțin funcția educației și modul în care trebuie făcută. Educația oferă imens pe termen lung, creează istorie. O istorie bună, de calitate, provine din educație, din creșterea nivelului de educație al oamenilor. În momentul în care tu elimini lucrul ăsta pentru un motiv pe termen scurt, că nu ai bani în zece ani, în cinci ani, tu distrugi de fapt 50, 60 sau 70 de ani de istorie. În momentul în care nu se va înțelege lucrul ăsta… Vorbim la noi, repet, de universități de stat, și atunci bugetul național este cel care trebuit conceput astfel încât să asigure funcționalitatea educației și a învățământului superior. Dar chiar și la nivel privat, revin la universitățile americane, cele mai puternice instituții de învățământ superior private din lume, se pune problema banilor. Însă este întotdeauna gândit pe termen lung, de asta au și ajuns prestigioși, pentru că nu au mers pe câștigul imediat și personal și au gândit funcționalitatea pe termen lung. Este o problemă grea și nu știu dacă putem da noi un răspuns. E o problemă de strategie politică, e nevoie de un plan de țară.

Nu cred în profesia de scriitor, pare ceva ipocrit să spui „eu sunt scriitor”

– Vedeți exercițiul publicistic ca fiind completarea muncii de critic literar sau e cumva apogeul ambiției unui critic? Se poartă des această discuție când e invocată activitatea traducătorilor. Sunt oameni care ajung ei însuși scriitori, fiindcă o traducere implică adaptare, interpretare, și se discută des despre cum traducătorii ar avea tentația să schimbe tabăra. La dumneavoastră cum funcționează?

Aici trebuie iar să revin în trecut. Publicistica a fost un hobby al meu de foarte tânăr, o plăcere, preocupare fiind doar mai recent. Aș putea spune că am fost publicist înainte să fiu universitar. Am lucrat în presa studențească din anul I, am lucrat simultan și la „Opinia studențească”, și la Dialog, revista universității și a centrului universitar, cum erau atunci, ceea ce era foarte neobișnuit la vremea respectivă, dar eram foarte pasionat de presă. Am scris număr de număr din 1987 până în 1991, am publicat în ambele reviste, că apăreau la diferite intervale. Marea majoritate a textelor aveau un profil publicistic, atât cât putea fi publicistic la vremea respectivă. Nu puteai să intri chiar în toate zonele în care ți-ai fi dorit, deși noi eram mult mai liberi decât alți jurnaliști din presa națională. Prin urmare nu aș putea-o lega această înclinație a mea către publicistică de o transformare recentă; este un lucru vechi, unul care m-a pasionat dintotdeauna și care s-a legat tot de vechea mea preocupare de a înțelege anumite aspecte mentalitare ale lumii în care trăiesc. Chiar și atunci când intru într-o zonă grotescă, fiindcă eu mai scriu și texte – să le numim – comice, dar ele sunt comice doar la suprafață, pentru că în adâncime ating niște probleme mai sensibile, chiar atunci când cad într-o retorică ușor grotescă sau burlescă cel puțin, prin publicistică am sentimentul că pricep cel mai bine – ca într-un exercițiu hermeneutic – modul în care funcționează gândirea timpului în care trăiesc. M-a întrebat la un moment dat Mircea Vasilescu, un prieten de la „Dilema veche”, cum de pot să scriu atât de mult despre universitate, despre mediul academic. Și i-am răspuns că prin acest exercițiu încerc eu însumi să pricep, să înțeleg, lumea în care trăiesc și că are un efect terapeutic pentru mine. findcă elimin anumite lucruri care ar putea deveni frustrări, neînțelegeri pe termen lung. Le elimin prin scris. Nu văd în publicistică doar ceva complementar, deși este clar complementară și la activitatea de critic literar, și la cea de profesor. Este complementară, da, dar le precede întrucâtva. Preocuparea pentru textul scurt, pentru tableta de editorialist, e o preocupare veche, are și efect terapeutic, dar și interpretativ.

– Există o poveste interesantă a felului în care a ales Stephen King și să scrie cele șapte romane din seria „The Dark Tower”, care au stat la fundamentul întregii sale literaturi. S-a apucat de scris în tinerețe, a terminat o parte, apoi le-a abandonat crezând că povestea nu mai merită a fi spusă și s-a întors după zeci de ani înapoi la ele. A terminat să spună povestea pentru că îl bântuia și se temea că nu va mai apuca să o spună. Pe dumneavoastră v-a bântuit Scriptor în cei 20 de ani în care l-ați ținut în sertar?

Da, chiar așa a fost. În studenție m-am apucat de acest roman, cum de altfel se simte, sunt fragmente acolo legate de viața de student, de mediul academic de la finalul anilor ’80, deși eu îl plasez la finalul anilor ’70 din motive de structurare istorică a textului. Nu pot să explic de ce m-am apucat, pur și simplu mi-a venit să-l scriu și apoi m-am oprit. Am scris o bună parte din el și l-am abandonat. Am devenit preparator, am plecat și la studii în SUA, și în 1998, când aveam deja 30 de ani, am zis ia să văd ce mai e cu romanul ăsta. Era scris de mână, ca în anii ’80, și atunci am avut un impuls, într-o vară din 1998, fix acum 20 de ani, și am mai scris vreo 60 de pagini care completau, stratificau povestea. Dar iarăși mi-am pierdut încrederea în el. Ce sens avea să scriu un roman, unde mă va duce? Și l-am abandonat 18 ani, până în 2016, când și la presiunea unor colegi care știau de existența textului, le vorbiserăm despre el în anumite împrejurări, l-am scos din nou la iveală. L-am găsit foarte greu, dar l-am terminat, dându-i și o notă generală mai actuală. Așa a fost și atât. Nu sunt scriitor, nu sunt nici membru al Uniunii Scriitorilor, deși am avut și invitații în acest sens. Nu cred în profesia asta de scriitor. Bineînțeles că eu predau scriitori și știu ce înseamnă să fii scriitor, dar în momentul în care o profesionalizezi și spui „eu sunt scriitor” pare ceva ipocrit într-o astfel de declarație. Scrisul este o chestiune de foarte mare intimitate și profunzime. Nu cred că o putem profesionaliza așa cum este faptul de a fi profesor, inginer, doctor și așa mai departe. E ceva mult mai subtil. Oricine poate fi scriitor, din orice domeniu ar fi, dar în același timp un scriitor auto-declarat poate să nu fie cu adevărat scriitor.

– Mai degrabă cineva care are deja o profesie într-un domeniu ar putea fi un scriitor mai bun pentru că are alte filtre prin care privește lumea, alte cunoștințe generale.

Exact! Am citit romanul lui Florin Chirculescu care este chirurg în București – e absolut remarcabil. M-am întâlnit cu el la FILIT și mi-a povestit că dimineața deschide toracele, fiind chirurg cardiovascular, și după amiaza vine și se apucă de scris. Și este un scriitor remarcabil. Deci nu au legătură meseriile, iar eu nu mi-am pus mari speranțe în scris. Eu am terminat romanul pentru că îmi stătea pe creieri, mă obseda, era un lucru nefăcut, un lucru pe care l-am început și voiam să îl duc la bun sfârșit.

– Dar regretați că nu l-ați terminat când v-ați apucat de el? Sau măcar la prima revizuire.

Nu știu ce să vă spun. După ce l-am publicat am și uitat de el. A fost o eliberare, am scos chestiunea de pe creier și m-am gândit la restul lucrurilor. Nu mi-am pus vreo speranță că, vai, am scos un roman și ceva o să se întâmple. Au citit însă oameni de bună calitate romanul, care mi-au dat un feedback bun – lucru care m-a bucurat fără îndoială, dar nu am văzut scoaterea acestui text ca o turnură de destin. E, cum bine ați spus, o eliberare.

În 1993, am văzut întoarcerea în țară ca o misiune; și n-am fost singurul

– Consul general al României în Vancouver, de unde ați și demisionat, bursier în Texas și Arizona. De ce nu ați rămas afară? Ați atins cumva subiectul diasporei noastre: noi tot vorbim de căpșunari, dar o bună parte din cei plecați din țară alcătuiesc populația educată, care a căutat să se împlinească profesional și personal în străinătate, nu a fost vorba doar de bani.

Vreau să încep cu consulatul care e o chestiune mai recentă, în 2007. Acolo, bunul meu prieten, Mihai Răzvan Ungureanu, pe perioada ministeriatului său la Externe, a vrut să reînnoiască complet galeria de diplomați ai României – un lucru absolut remarcabil, fiindcă erau mulți care stăteau în structurile diplomatice din anii ’60. A fost un mare efort, iar eu nu țineam la asta, îl mai refuzasem odată în 1998, când m-a invitat să intru în rețeaua diplomatică la București, pe o poziție de consilier care mergea spre treptele diplomatice. Atunci l-am refuzat dintr-un motiv simplu, eram în plină carieră academică și am spus că este o opțiune, ori una, ori alta, iar eu alesesem viața academică și i-am spus că nu vreau să intru în munca diplomatică. Dar acum, în 2007, deja parcursesem multe dintre treptele ierarhiei academice, eram deja profesor și intenția lui mi s-a părut una nobilă, de a schimba corpul diplomatic. Vorbise cu foarte multă lume din spațiul intelectual, oameni între 40 și 50 de ani, era și o vârstă potrivită, așa că am spus „da”. Acum vreau să elimin episodul cu demisia, să se clarifice, că mulți m-au întrebat ce s-a întâmplat.

Începuse, vă reamintesc, scandalul – că la noi doar cu scandaluri se ține – între Băsescu, președintele României la vremea respectivă și prim-ministrul Călin-Popescu Tăriceanu, care a și dus la demisia ministrului de Externe de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu. Eu intrasem deja în acest proces, fusesem acceptat, am numirea semnată de „nomina odiosa” de astăzi – Călin Popescu Tăriceanu, în calitate de prim-ministru; consulii țin de guvern și ambasadorii de președinție. Puteam să plec oricând, dar era o ciudățenie. Acest consulat era nou la Vancouver și trebuia deschis simultan de primul ministru, cel care răspundea în mod oficial de consulatele generale, și președintele României. Se programase chiar și o ceremonie unde trebuia să fim toți trei acolo. Dar scandalul a dus la o ruptură totală a comunicării între cei doi. Un an de zile consulatul nu a funcționat, de fapt a funcționat cu mine în România – primeam emailuri, telefoane de la comunitatea de români de acolo. Cineva chiar mi-a cerut ajutorul să facă o biserică română ortodoxă acolo. În toamna lui 2007 am decis că nu mai pot să fac asta, de acum devenea o situație caraghioasă, ridicolă. Mi-a scris o scrisoare și Adrian Cioroianu, care era ministru de Externe atunci, în care mă ruga să revin că se va rezolva, dar am spus „nu” și din acel moment am ieșit. A durat încă cinci ani până să se deschidă acel consulat și s-a deschis cu un nou consul numit recent. Dar au trecut cinci ani! Vedeți, la noi totul este politizat – acolo era absolută nevoie de un consulat, doar în aria Vancouver locuiesc 72.000 de români, toți foarte educați, și ei trebuiau să călătorească mii de kilometri pentru orice fel de document, mergeau la Toronto. Revenind la întrebarea propriu-zisă cu rămânerea în America, eu am plecat în 1993 în SUA, la trei ani de la Revoluție. A fost prima mea ieșire din țară, nu călătorisem nici măcar până la Chișinău până în 1993, și am ajuns de la Iași prima oară în viața mea în străinătate direct la New York, prima oprire. A fost un șoc cultural uriaș, gigantic. America e o poveste lungă și complicată, nu vreau să intru în detalii, dar vreau să comentez ideea principală din întrebare – de ce nu am rămas? Am fost pe punctul de a o face. Să fim bine înțeleși, am avut rugăminți de la oameni cu care am lucrat acolo, cu care am interacționat. Eu am fost doctorand, dar am predat și un seminar de literatură modernă pentru că se ivise posibilitatea asta. Mi-am făcut prieteni foarte buni, am avut relații foarte bune, și la un moment dat chiar insistau unii oameni să rămân, mai ales că eram și cu soția mea acolo, care își găsise și ea niște colaborări de foarte bună calitate pe zona lingvistică. Deci viitorul arăta bine, ca să spun așa. Eram deja universitar la Iași, preparator din 1991, începusem un doctorat la Iași, fiindcă am plecat ca doctorand Fulbright. Toate erau aici începute, investisem enorm intelectual și în munca mea din România. Dar am vorbim mai devreme despre mentalități și generații.

În 1993 – 1995 nu se gândea la fel ca în 2015 – 2017, când experiența a două, trei decenii dezamăgitoare pentru mulți români au dus la o astfel de concluzie – „mai bine plec”. Atunci era un entuziasm, mă duceam să mă pregătesc, să învăț ce înseamnă educația într-o țară cu tradiție puternică, la o universitate mare, și te întorci în țară tocmai pentru că România se schimba și toți credeam, toată generația mea, până prin 1998, că așa o să fie. În 1997 noi am fost generația care am reușit să aducem Convenția Democratică la conducere prin vot, prin eforturi, prin texte scrise, prin manifestații publice. Așa a venit schimbarea. Și eram toți convinși că va fi o altă Românie. Atât că, din păcate, nu a fost… Eu nu vreau să spun nici că România stagnat; nu, s-a schimbat enorm. Suntem într-o mare măsură apropiați de standardele europene cel puțin, ale lumii civilizate în general, dar sunt încă multe lucruri dezamăgitoare în România. Un tânăr de 25 de ani, cum eram și eu în 1993, care pleacă astăzi, vede cu totul altfel întoarcerea în țară decât o vedeam eu. Eu o vedeam ca pe o misiune și nu am fost singurul, să știți. Ne-am întors mulți atunci, din multe domenii. Dar era o altă mentalitate, în 1993 era cu totul altceva față de ce se întâmplă acum. Cum nu trebuie comparat nici cu perioada 1987 – 1988. Cine scăpa atunci, clar nu se mai întorcea. În sfârșit, nu regret că m-am întors, am avut o viață bună. Eram la FILIT anul trecut cu Ian Cornelius, scriitorul româno-german din Timișoara, și îmi povestea că a plecat, a fugit din țară prin 1977, „dar nu pot să zic că viața mea a fost neapărat mai bună în Germania decât ar fi fost în România. Pur și simplu asta a fost opțiunea mea și exact așa gândeam și eu”. Eram la o întâlnire cu elevii și exact așa gândeam și eu. Nu pot să zic că dacă aș fi rămas în America trăiam neapărat mai bine din toate punctele de vedere. A fost o opțiune, am venit în România și cu bune, și cu rele. Au fost lucruri foarte bune care mi s-au întâmplat în România după ce m-am întors, dar și lucruri dezamăgitoare și cum cred că le trăiești oriunde. Viața poate fi complicată oriunde.

– În 1993 spuneați că ați fost plecat cu o misiune: ca să vă întoarceți. Simțiți și dumneavoastră lucrul acesta, că generația care e plecată acum, cu tot dorul de țară pe care-l proclamă, așteaptă o misiune ca să se întoarcă acasă?

Chiar cred că aveți perfectă dreptate, nu m-am gândit niciodată la lucrul ăsta care, de fapt, te motivează să te întorci în țară. Nu cred că e corect spus că neapărat trăiești mai bine material într-un loc sau în altul. Uneori se poate întâmpla să trăiești mai bine în România, chiar se poate întâmpla să prinzi un culoar unde să ai câștiguri mai bune decât le-ai avea în străinătate, cu aceeași calificare. Dar omul vrea ceva mai mult întotdeauna. Am o comparația care e puțin forțată, dar cred că ne zice multe. Un prieten și-a luat o casă și are acum animale pentru prima oară în viața lui: câini, pisici, rațe, o întreagă galerie. Mi-a spus „animalele astea, poți să te joci cu ele, să le dai mâncare, să le faci curățenie, dar nimic nu apreciază mai mult decât să le dai drumul, să aibă libertatea lor de a face ce vor”. E o observație interesantă dacă o transferăm la oameni, păstrând bineînțeles proporțiile. Mai mult decât a trăi mai bine, de a avea lucruri, posesiuni și așa mai departe, cred că lucrul principal pentru om este să aibă o misiune. Și în momentul în care îți pierzi lucrul ăsta îți pierzi practic identitatea, nu mai ai nicio atracție spre locul unde tu ești inutil sau te simți inutil. Și cred că observația este foarte bună – asta lipsește acum României, un drum, o misiune, ceva clar, precis, care cred că ar coagula toate energiile astea disipate în lume la ora actuală. Nu vreau nici comparația asta să fie interpretată greșită, dar mă gândesc la Germania de după război. Am luat cu mașina în 1997 un profesor de la Otopeni, să îl aduc la Iași, că atunci nu erau legăturile bune, și se uita mergând așa prin Moldova la satele care lui i s-au părut părăsite, chiar dacă atunci nu era încă un moment rău. Și m-a întrebat unde sunt oamenii. I-am răspuns într-o doară că probabil că sunt în străinătate la muncă, știam că mai plecau, chiar dacă nu eram în Uniunea Europeană, în Germania sau în Israel. Și s-a mirat și el, consternat, intrigat, și m-a întrebat de ce. Părinții lui au fost oameni relativi tineri după război când Germania era pur și simplu moloz. Nici ei, nici alți germani, nu și-au pus problema să plece. Trebuiau să muncească de dimineața până seara și asta făceau – mergeau cu bicicletele și făceau orice fel de lucru. Atunci am rămas impresionat, dar acum că ați pus întrebarea parcă m-am luminat dintr-o dată. Oamenii ăia aveau o misiune – ei reconstruiau o țară de la temelie până la vârf. Cred că asta lipsește României: și-au pierdut, tinerii mai ales, încrederea că aici se mai poate construi ceva, dar mai ales că ei pot fi utili aici cu ceva. Cred că asta este o explicație, nu m-am gândit până acum la ea. Sunt convins că nu pleacă toți neapărat pentru a avea un salariu mai mare, ci pentru că aici simt că nu mai are nimeni nevoie de ei.

Universitatea nu a mers cum au sperat cei care au votat la alegeri

– În 2016 ați ales să candidați, ați spus atunci că nu 100% conform voinței dumneavoastră, la funcția de rector al Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Privind acum, cu doi ani în urmă, regretați candidatura?

E bine că ați amintit detaliul ăsta: visul meu nu a fost să devin rector, nici măcar decan sau director de școală doctorală, ce am fost mai mulți ani. Pentru mine importantă a fost cariera academică căreia m-am dedicat, de altfel, integral. Dar există momente în evoluția fiecărui individ în care contextul general te poate împinge și spre o astfel de misiune, cum a fost decanatul. Nici decan nu mi-am propus neapărat să fiu, dar într-un anumit context mi s-a părut necesar să îmi asum și o astfel de responsabilitate. Cam așa a fost și cu rectoratul – a existat în universitate și cu siguranță mai există încă, fiindcă nu au trecut decât doi ani de atunci, un segment destul de semnificativ, de aproape 50% dintre votanți, care au crezut și cred în continuare într-un alt profil de rector – mai puțin politizat, mai puțin ancorat în scheme de pragmatism socio-politico-financiar, și mai dedicat profilului academic, cu o identitate profesorală și cu o identitate intelectuală accentuată. Acest segment a creat o presiune la vremea respectivă și din acest motiv am intrat în cele din urmă în cursă; știți prea bine că am ezitat până în ultima lună dinaintea alegerilor. Am discutat cu multă lume din zona mea, a profilului meu intelectual, dacă nu și-ar dori ei să candideze, dar nimeni nu a vrut, toți au găsit diverse motive. Nici eu nu voiam foarte tare, dar când mi-am dat seama că sunt singurul care ar putea intra pe acest profil am intrat în joc. Segmentul respectiv nu a fost suficient de mare, a fost bun, a fost semnificativ, dar se pare că nu îndeajuns, deși eu cred că segmentul respectiv este mai mare în realitate. Mulți s-au gândit că de ce să mă trimită într-o funcție care este făcută pentru un alt profil de oameni, și aveau în felul lor dreptate. Vreau să spun că au fost oameni care ar fi mizat pe un astfel de model, dar parcă au zis că ar fi mai bine așa, pentru rectorat, pentru o muncă unde există mult funcționarism, mult pragmatism, să fie cineva cu o atitudine de alt tip decât una necesarmente intelectuală. Și de aici s-a produs această sciziune, într-un final am pierdut la 50 de voturi cred. Nu regret că am participat pentru că mesajul profilului respectiv de rector trebuia transmis. Din păcate, în anii care au urmat, l-au accentuat, au dus la regrete.

Bun, nu regretați că ați participat, dar regretați că nu ați câștigat?

Eu, personal, ca persoană fizică cum se spune, nu regret, că am zis-o și atunci, am fost în cei doi ani care au urmat mai liber ca niciodată în toată cariera mea. Am terminat romanul după 20 și ceva de ani de stagnare! Am făcut lucruri pe care altfel nu le-aș mai fi făcut și nu le-am mai făcut demult pentru că am fost mereu prins și în astfel de angajamente, mereu am fost implicat în ceva administrativ. De aceea spun că nu regret deloc, chiar au fost doi ani foarte buni. Din păcate, și nu mă ascund, am spus-o și în Senat, o spun oriunde, Universitatea nu a mers așa cum lumea a sperat în momentul respectiv, cum au votat cei care au câștigat. Toți mizau probabil pe o implicare pragmatică a noului rector, din păcate practic nu a existat. Noi nu am avut rector, avem ordonator de credite, cred că doamna Mihaela Onofrei este o persoană bine intenționată și face eforturi mari, dar nu este rectorul ales. Rectoratul în sine este o chestiune de reprezentare la cel mai înalt nivel, și în momentul în care nu ai rector atâția ani, situația poate fi într-adevăr dramatică. Sunt interacțiuni pe plan internațional, pe plan național. Universitatea funcționează printr-un surogat la noi. Pe de o parte. Pe de alta, din păcate, activitatea de ministru a rectorului nostru nu cred că a pus universitatea într-o lumină foarte pozitivă în acești doi ani. Unii poate cred că universitatea a avut de câștigat, dar asta e părerea mea ca membru al comunității academice. Din punctul acesta de vedere regret că așa au mers lucrurile pentru universitate, pentru că mă afectează și pe mine, ne afectează pe toți cei care suntem acum prinși în mecanismul academic. Deci da, din punctul ăsta de vedere regret că nu am fost mai politic, mai politician. Aici a fost marea luptă. Din păcate am descoperit că funcția de rector nu este atât academică, cât este politică și lucrul acesta mi-a displăcut profund, de asta m-au și acuzat unii susținători că am făcut chiar blat.

-Au fost chiar atacuri puternice din partea oamenilor, susținători ai dumneavoastră, care au spus că în turul al doilea ați făcut blat, nu ați ieșit în față, nu v-ați promovat campania.

Da, au fost cei dezamăgiți care s-au legat de mine cu faptul că nu am făcut promisiuni, nu am mers să ofer anumite lucruri, care sunt acțiuni politice. Dar cine mi-a citit programul managerial de la început ar fi trebuit să înțeleagă că politică eu nu voi face. Dacă voiam politică, făceam în 1998, când avea 30 de ani și când am fost chemat să fiu consilier la Ministerul de Externe, și când am optat clar pentru activitatea academică. Am crezut clar că rectoratul vine ca un fel de suprastructură pe un plan academic. În momentul acela mi-am dat seama că e foarte politică și lupta asta pentru rectorat, cu promisiuni, cu aranjamente, cu segmente pe care tu le controlezi într-un anumit fel și pe care eu am refuzat să le fac. Acum pot să vă spun, au trecut 2 ani, se apropie un nou mandat, noi alegeri, nu mai suferă nimeni acum, treaba e încheiată. Au venit grupuri din universitate și la mine și la contracandidați și ne-au întrebat în mod direct ce le oferim ca ei să ne acorde votul. Cred că am fost singurul, inadaptatul prin excelență, dar inadaptat spun eu într-o limită pe care o anunțase anterior, care nu a făcut nicio promisiune înainte de alegeri. Sunt chestiuni care m-au costat câteva zeci de voturi, nu atât de multe însă cât aș fi crezut. Repet, au fost totuși 48-49% din componenții comunității academice care au acceptat acest model de luptă, dar nu a fost îndeajuns. De aici a apărut această impresie, că am cedat pe ultima sută de metri. Nu am cedat, mi-am respectat profilul, am zis că un rector cu vocație politică nu este în tiparul meu mental – le-am spus-o inclusiv celor care mă susțineau mai demult – voi putea candida doar dacă nu va fi vorba de o luptă politică, dar din păcate despre asta este vorba.

– Să înțeleg că peste doi ani, când vor fi din nou discuții, porniți cu și mai puțin entuziasm decât acum patru ani.

Eu sper un singur lucru să se întâmple, în doi ani sau cât mai curând, să apară o figură rectorală pe tipar academic din rândul celor mai tineri, pentru că noi avem nevoie și de un rector mai tânăr, care să fie sub 50 de ani, care să aibă deja un profil academic bine conturat și o reputație națională și chiar internațională de bună calitate, pentru că universitatea are foarte mare nevoie de el. Se percepe rectoratul ca pe o funcție politică și de aici vine marea confuzie – cei dedicați aspectelor academice se simt mereu frustrați că încep să facă politică când se ajunge la alegeri, de aceea sper să ne întoarcem la vechea formulă de rector.