Delirul lui Chivu Stoica

Născut la 8 august 1908, la Semeeni, jud. Buzău, decedat la 18 februarie 1975, la Bucureşti, Chivu Stoica a fost o figură de prim rang a regimului comunist (la un moment dat portretul lui se afla imediat în stânga lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica fiind perceput ca al doilea om în ierarhia de stat şi de partid), ocupând, printre altele, funcţia de prim-ministru al României, în perioada 1955-1961, şi din 1965 până în 1971 funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind înlocuit de Nicolae Ceauşescu, primul secretar al PCR, aflat într-o perioadă de maximă ascensiune.

Chivu Stoica a devenit în 1931 membru al Partidului Comunist din România. În 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Griviţa, ispăşind câţiva ani buni de închisoare, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi alţi camarazi.

A fost, după cum afirmă Vladimir Tismăneanu, omul cel mai obedient, a cărui menire era să cureţe periodic grajdurile partidului de mâzga ce se aduna acolo. Servil cu cei mari, necruţător cu cei mici, era satrapul perfect de care se folosea partidul atunci când apăreau situaţii grele. Nu avea nici un fel de scrupule, azi te bătea pe umăr prieteneşte, mâine, dacă era cazul îţi împingea scaunul de sub ştreang, afişând o mină veselă: „Dacă a existat un personaj în comunismul românesc cu desăvârşire dominat de personalitatea lui Gheorghiu-Dej, numele său a fost Chivu Stoica… Era mărginit, incult, ranchiunos, cu imense complexe de inferioritate”. Acesta a fost Chivu Stoica.

Vladimir Tismăneanu, care şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi o mare parte din tinereţe printre aceşti oameni, îl cunoştea bine atât direct, cât şi din bârfele pe care le spuneau pe la colţuri liderii partidului comunist unii despre alţii. Nu trebuie să uităm faptul că tatăl său, Leonte Tismăneanu, şi mama sa, Hermina Marcusohn, au fost vechi activişti cu convingeri ferm comuniste, care au luptat ca voluntari în Războiul Civil din Spania, apoi s-au refugiat în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial în URSS, lucrând la Radio Moscova, la secţia română a postului de radio „Moscva”, fiind colegi de redacţie cu Leonte Răutu, Ana Pauker şi Vasile Luca. După întoarcerea în România, în martie 1948, tatăl lui Vladimir Tismăneanu a fost numit redactor-şef al Editurii de Stat pentru Literatură Politică. În aceeaşi perioadă, a fost numit şef al catedrei de marxism-leninism al Universităţii (pe atunci numită „C.I. Parhon”) din Bucureşti, precum şi şef de catedră la Şcoala de ştiinţe sociale „Andrei A. Jdanov”. Trebuie menţionat şi faptul că spre sfârşitul anilor cincizeci, Leonte Tismăneanu a intrat în conflict indirect cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, la scurt timp după epurarea Anei Pauker, fiind acuzat de „fracţionism” şi exclus din PMR în primăvara anului 1960. A fost reprimit în PMR odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu la cârma ţării, când i-a fost oferită şi funcţia de redactor în cadrul Editurii Meridiane.

Vladimir Tismăneanu, în vremea copilăriei sale, a trecut la mod emoţional prin urcuşurile şi coborâşurile de care a avut parte tatăl său, fapt care, probabil, l-a afectat destul de mult. E posibil ca la urzelile şi la mazilirea tatălui său să fi fost implicat tovarăşul Chivu Stoica. În perioada de detenţie, precizează politologul Vladimir Tismăneanu, Chivu Stoica nu a ieşit din cuvântul lui Dej, pe care îl considera literă de lege. De aici, tragem concluzia că ordinul de mazilire în privinţa lui Leonte Tismăneanu a fost dus la îndeplinire de Chivu Stoica. Vladimir Tismăneanu a ştiut, pesemne, acest lucru, şi când s-a invit ocazia, i-a făcut tovarăşului Chivu un portret memorabil. În treacăt fie spus, Traian Băsescu a fost cât se poate de inspirat, dar şi cinic, când i-a oferit în 2006 funcţia de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România lui Vladimir Tismăneanu. Combinaţia e de-a dreptul genială. Nici Ostap Bender, maestrul tuturor combinaţiilor, din romanul lui Ilf şi Petrov (apropo de Petrov), n-ar fi reuşit să găsească o formulă mai eficientă. Deci un fiu de nomenclaturişti e însărcinat să condamne în mod oficial comunismul de către cine? De către un fost informator care prin fraudă a ajuns preşedintele României. Numele lui de cod era Petrov.

Şi după acest ocol, vă propun să revenim la subiect, la Chivu Stoica.

De-a lungul carierei sale politice, tovarăşul de încredere al lui Deja fost distins pentru contribuţia sa depusă pentru cauza comunismului cu nenumărate medalii şi decoraţii, precum: Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Ofiţer (1947); Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa I (1948, 1958); „Ordinul Muncii” clasa I (1949); Ordinul „Apărarea Patriei” clasa I (1949); Titlul de „Erou al Muncii Socialiste” şi Medalia de Aur „Secera şi Ciocanul” (1958); Ordinul „23 August” clasa I (1959); Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa I (1966); Titlul de „Erou al Republicii Socialiste România” (1973).

Ordinile şi decoraţiile nu l-au scăpat însă de mazilire. În aprilie 1968, Chivu Stoica, odată cu reabilitarea lui Pătrăşcanu, a fost scos din jocul politic. Precizăm că el făcuse parte din grupul celor care votaseră execuţia lui Pătrăşcanu. De fapt, din 1968, Ceauşescu pusese deja mâna pe toate frâiele puterii şi nu mai suporta în preajma lui oamenii din vechea gardă a lui Dej, chiar dacă aceştia se manifestau faţă de el la fel de obedient ca şi faţă de predecesorul său.

Ceea ce i s-a întâmplat lui Leonte Tismăneanu la sfârşitul anilor cincizeci, i se întâmpla acum şi lui Chivu Stoica. La ordinul lui Nicolae Ceauşescu, cineva i-a tras preşul de sub picioare. Fapt care era, de altfel, previzibil.

În 1968 omul de încredere al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej încă nu împlinise 60 de ani. O vârstă rezonabilă pentru un lider comunist. Ceauşescu avea 50. Aparţinea unei alte generaţii, ce-şi ocupa locul în viaţa publică. Începând cu această dată cariera lui Chivu Stoica intră în eclipsă. Urmează depresia şi boala. O boală ciudată pe care partidul a ţinut-o la index.

Nu se ştie exact de când, poate încă de pe vremea detenţiei de la Doftana, când la duş trebuia să se aplece cu precauţie ca să ia săpunul scăpat din mână, poate mai târziu, în perioada lagărelor naziste şi a zvonurilor ce veneau de acolo privind diverse moduri de exterminare a deţinuţilor, Chivu Stoica dezvoltase o fobie bizară. Căpătase o teamă patologică mai întâi faţă de săpun, apoi şi faţă de apă, trăind cu impresia că trupul său se transformase, din pricina duşmanilor pe care-i avea în preajmă, într-o mare bucată de săpun, care la atingere cu apa se va dizolva, scoţând nenumăraţi clăbuci pe gură şi pe nas, dar şi prin alte orificii. De aceea, tovarăşul Chivu Stoica, în perioada crizelor ce-l bântuiau tot mai des, nu se mai atingea nici de apă, nici de săpun.

Desigur, partidul nu l-a lăsat să cadă pradă ravagiilor bolii de care suferea, ci l-a ajutat să se interneze în clinici, pentru ca sănătatea lui să nu se deterioreze cu totul.

Fiind un „mare crai” în perioada sa de glorie, când ocupa funcţii importante în stat, Chivu Stoica nu s-a putut debarasa nici în perioada bolii de năravul dobândit, când s-a îndrăgostit, deşi era căsătorit a treia oară, de o infirmieră, pasată de Pacepa, care-l îngrijea. Oare ce fel de declaraţii îi făcea bolnavul, o compara cu o săpunieră, cu un recipient sau se mulţumea să-i spună că nurii săi îi aduc aminte de clăbucii de săpun? Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi păstrat o parte din funcţie sau dacă hazardul l-ar fi propulsat, cum se întâmplă adesea, în ciuda bolii, în funcţia supremă?!

Unii spun că în perioada delirului de care suferea, Chivu Stoica avea impresia că nu numai trupul său, ci şi trupurile tovarăşilor săi de partid, ba chiar şi trupurile întregii clase muncitoare din România se transformaseră într-o mare de săpun. Cumplită obsesie. Oare cum o suporta?

Dincolo de aceste „picnaterii”, sfârşitul său e unul tragic, căci, fiind conştient probabil de degradarea care îl aşteaptă, într-un moment de luciditate Chivu Stoica s-a sinucis cu o armă de vânătoare. Sau „a fost sinucis”, la ordinul şi din mila tovarăşilor săi de detenţei, care văzându-l cât suferă, i-au scurtat chinul.

În urma lui, conform mărturiei ultimei sale soţii, ar fi rămas o autobiografie, care însă s-a pierdut. Maria Manolescu-Chivu, ultima şi mult mai tânăra sa soţie, povesteşte: „După ce n-a mai fost preşedintele Consiliului de Stat, n-a mai avut gardă. În 18 ia­nuarie a venit acasă însoţit de 4 securişti. Îl luaseră direct de la CC. Între ei, o femeie şi un bărbat ziceau că sunt soţi. Ea a zis că o cheamă Doina Roman, că e nepoata Elenei Ceauşescu şi că lucrează la Securitate. El care era Ion Mihai Pacepa – că l-am cunoscut –, îşi zicea soţul ei. Şi acest Pacepa, «soţul», a stat cuminte acolo până l-au instalat, l-au dus pe Chivu în cameră. Apăruseră în casă zicând că-l păzesc de mine… Chivu era epuizat, nu prea-şi dădea seama ce se-ntâmplă… Mai târziu, alţi securişti mi-au spus de droguri, de hipnoză… Ce-i spunea asta, Doina Roman, făcea Chivu.” O altă mărturie importantă, care subliniază drama prin care trecea Chivu Stoica, îi aparţine lui Alexandru Bârlădeanu: „Eu nu mai ştiu cu ce ocazie l-am auzit pe Chivu plângându-se că i s-au pus microfoane şi în pat. Referitor la timpul dinaintea morţii sale, probabil că, în urma celor dezvăluite de acele aparate, a avut loc o discuţie dură între Chivu, Nicolae Ceauşescu şi nevastă-sa, când s-au spus lucrurilor pe nume. Dacă îi va fi făcut Ceauşescu reproşuri în chestiuni de morală, Chivu i-a amintit cazul celui ce vede paiul din ochii altuia, nu şi bârna dintr-ai lui: ancheta homosexualităţii din Doftana.”

După „sinucidere”, cadavrul lui Chivu Stoica a fost ridicat de securitate fără a i se da voie soţiei să-l vadă. Ei i s-a spus că s-a împuşcat cu arma de vânătoare. „Şi eu atunci, când mi-a spus de armă de vânătoare, m-am dus repede să văd armele… Avea trei arme printre care un Holland-Holland. Cutiile cu armele erau la locul lor. Cu ce puşcă s-a împuşcat, nu ştiu. Fiindcă pe cele trei le-am predat apoi eu.”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist