Filmul “21 de rubini”, între satiră, caricatură și fundamentalism ortodoxist

Am participat în urmă cu câteva zile la avanpremiera publică la Iași a filmului 21 de rubini, o proiecție‑dezbatere, în prezența autorului‑regizor și a câtorva dintre colaboratorii săi. Unele vagi ecouri din mass-media privind caracterul provocator și controversat al filmului, ca și trailer-ul publicitar, m‑au făcut curios să îl văd. Publicitatea inteligent făcută, numărul mare de actori români foarte cunoscuți (Dorel Vișan, Constantin Dinulescu, Loredana Groza, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Carmen Tanase), a unor vedete internaționale (Mickey Rourke, Anthony Delon, Elisabetta Pellini), ca și prezența unor actrițe și actori mai tineri în plină afirmare (Corina Moise, Sebastian Bălan, Ela Ionescu, Mihnea Moldoveanu, Liana Mărgineanu) m‑au convins să merg să văd filmul. Mărturisesc că, în ciuda lungimii poate excesive (cca 2 ore jumătate!), am urmărit cu interes acest film ciudat din mai multe puncte de vedere.

Cea mai mare „ciudățenie” constă în faptul că autorul filmului, Ciprian Mega (scenarist și regizor) este „la bază” preot ortodox, iar creația sa este, la prima vedere, o satiră vehementă, cu accente pamfletare, împotriva… Bisericii Ortodoxe Române! Un spirit mai răutăcios ar putea spune chiar că, din acest punct de vedere, filmul este cumva „tezist”, autorul apelând la mijloacele filmului pentru a‑și plăti unele polițe față de ierarhia BOR. O rapidă incursiune pe net ne furnizează suficiente dovezi care întăresc această impresie.

O altă „ciudățenie” a filmului constă, după părerea mea, în amatorismul construcției cinematografice, manifest în ceea ce privește tehnica, mai precis, de exemplu, în insuficienta marcare a delimitării dintre cele două planuri narative contrapunctice interferente: povestea eșecului tragic al încercării unui copil de muncitori de a deveni preot, pe la începutul anilor 1990, pe de o parte, și eforturile de a descoperi adevărul despre sinuciderea adolescentului aspirant la carierea de preot depuse două decenii mai târziu de sora acestuia, devenită procuror de rang înalt, pe de altă parte. Prinși de senzaționalul dezvăluirilor și de farmecul actorilor, unii, dacă nu cumva mulți spectatori nici nu au sesizat existența celor două planuri temporale distincte!

Nu cred că este cazul să povestesc filmul, nici să purced la o analiză „profesionistă”. Voi trece doar în revistă câteva dintre secvențele și figurile care rețin atenția spectatorului, dintr‑o frescă uriașă, cu tușe adesea grotești și caricaturale: episcopul decrepit, tiranic și alcoolic, trepădușii eclesiastici corupți de la seminarul teologic și din aparatul eclesiastic, înfrățirea întru corupție între guvernanți și ierarhia bisericească, slugărnicia clerului inferior, opulența și aroganța ierarhilor, festivismul sau chair festivalismul procesiunilor, prăbușirea în superstiții a maselor de credincioși, ușor de manipulat de „părinți” cu har, oportunismul și corupția din sistemul judiciar; la urmă de tot, mică și abia perceptibilă, asemenea ultimului dintre „darurile” din cutia Pandorei, credința sinceră și curată a omului simplu.

Ceea ce, personal, reproșez filmului, dincolo de tezismul mult prea explicit, este luarea în derâdere și compromiterea inclusiv a valorilor democratice în sine. Cum altfel ar putea fi interpretată caricaturizarea Americii prin figura acelui „secretar de stat” interpretat de Rourke (un cowboy cu trabucul în colțul gurii, flegmatic și disprețuitor) și a Uniunii Europene prin frivolitatea seducătoarei doamnei comisar european, interpretată de actrița italiană Elisabetta Pellini (scene de lesbianism explicit!)?

În dezbaterea care a urmat proiecției, regizorul a ținut să precizeze că, dacă am înțeles bine, filmul a fost refuzat la preselecția pentru Festivalul de la Cannes, fiindcă autorul a refuzat să scoată o scenă realmente problematică, un fel de parodie a ecumenismului mondial, filmată în Sinagoga din Oradea! În schimb, aflăm tot de la dl. părinte Mega că un alt film al său, Glasul care strigă în pustie, a fost premiat la Moscova în 2022 de însuși marele cineast Nikita Mihalkov. Nu vreau să insinuez nimic, eu însumi fiind un mare admirator al lui Mihalkov, dar nu trebuie uitat că, în ultimii ani, creatorul bijuteriei cinematografice Piesă neterminată pentru pianină mecanică a devenit unul dintre cei mai îndârjiți susținători ai lui Putin…

Câteva cuvinte acum despre filmul premiat la Moscova, un fel de biografie a părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, a cărui lipsă de pe lista posibililor sfinți ai BOR este deplânsă de dl. Mega cu deplină îndreptățire. Am păstrat o amintire plină de respect pentru curajul părintelui Calciu Dumitreasa, cel care s‑a opus pe față și cu îndârjire lui Ceaușescu în anii ’70-’80, fiind întemnițat din nou, după alte două decenii de chinuri în pușcăriile comuniste. Cei care am trăit în anii aceia nu am uitat că preotul contestatar a fost pur și simplu scos din pușcărie și din țară la cererea directă a președintelui american Ronald Reagan, în anul 1985. Părintele Calciu a fost onorat de cei doi președinți americani ai vremii, Ronald Reagan și George Busch, după cum stau mărturie fotografiile accesibile pe net. De aceea, m‑a oripilat declarația explicită a părintelui Calciu, în ultimul său interviu tv, că binefăcătorii, salvatorii și prietenii săi Reagan și Busch, ca președinți, sunt masoni și mesageri ai Satanei, iar America „folosește numele lui Dumnezeu și practică lucrurile Satanei”. În același interviu, părintele Calciu vorbește pe larg despre „dominația satanică” și despre „satanismul Occidentului”, singura societate acceptabilă fiind cea bazată, strict și exclusiv, pe principiile ortodoxiei. Nu pot să nu contrapun aceste aprecieri cu spusele reputatului lingvist Noam Chomsky, marele apostol al gândirii politice corecte, potrivit căruia America este cel mai terorist stat din istorie, iar țări pașnice precum Cuba, Rusia, Coreea de Nord, Irakul și Iranul sunt victime ale agresiunii americane! Care dintre cele două mari „voci”, Calciu sau Chomsky este mai… political correct?!

Ciprian Mega este un rebel în sânul Bisericii, din categoria celor care pot fi denumiți, cu deferență, rigoriști. Spre deosebire însă de semeni de‑ai săi, fundamentaliști sadea, unii monahi hirsuți și apocaliptici sau niște mireni violenți și grobieni ca aceia care, în urmă cu câțiva ani, îl apostrofau cu „mânie proletară”, pe mitropolitul Teofan, asemuindu‑l cu Arie, pentru vina de a fi participat la Sinodul Pan-Ortodox din Creta, tânărul nostru preot‑cineast reușește să își mascheze, prin farmec personal și printr-un bun instinct în „public relations”, un fundamentalism ortodoxist (probabil sincer!) fără cusur. Fiindcă trăiește într‑o democrație de tip occidental, pe care, in petto, o detestă, artistul-cineast asigură imunitate și preotului contestatar! Au mai fost și alți rebeli în sânul Bisericii noastre strămoșești. Caterisirea lui Ion Creangă s‑a fundamentat pe „păcatele capitale” de a fi mers la teatru și de a fi tras cu pușca după ciori. Astăzi, după cum ne arată filmul d-lui Mega, câte un episcop gurmand benchetuiește sardanapalic, cu purcei fripți și băuturi fine, alături de politicieni interlopi, și cere corului bisericesc să‑i cânte la ureche, în loc de psalmi, celebrul „șlagăr” Pușca și cureaua lată, atât de drag jalnicului establishment politico-mafiotic actual. Un altul, după ce a fost depus din demnitatea episcopală pentru viol asupra unui minor, este lăsat în continuare să „fructifice” în pace și căință generoasa îndemnizație episcopală. Cine să curețe, oare, grajdurile lui Augias?

Revin la Creangă! Lăsând Biserica cu un popă mai puțin, Providența ne‑a dăruit pe marele humuleștean, care face infinit mai mult în eternitate pentru identitatea noastră și pentru stima noastră de sine decât orice sinod, cu toți episcopii lui simoniaci și homosexuali la un loc. În ceea ce mă privește, tema corupției în Biserică eu o prefer tratată în versiunea artistică a lui Creangă decât în cea a preotului-cineast. Citez din Amintiri: „Galbeni, stupi, oi, cai, boi şi alte bagateluri de alde aceste, prefăcute în parale, trebuia să ducă dascălii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; ş-apoi lasă-te în conta sfinţiei-sale, că te scoate poponeţ, ca din cutie… Pentru mine însă numai două mierţe de orz şi două de ovăs a dat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, căci şcoala era numai de mântuială; boii să iasă!”

În final, aș risca să apreciez că filmul d‑lui Mega pare să corespundă, în mod paradoxal, așteptărilor spectatorilor aparținând unor grupuri radical diferite, dacă nu opuse, de la cei care se situează în afara Bisericii, de la ateii militanți la agnosticii respectuoși, și până la fundamentaliștii intratabili, autohtoniști și antioccidentaliști.

În ciuda multiplelor sale neajunsuri și excese, filmul merită să fie văzut. Miasmele unei mlaștini nu le poți simți și cunoaște de departe, cu binoclul, ci doar apropiindu‑te cât mai mult de ele.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași