Literatură şi ideologie

Când în facultăţile de litere (de filologie, cum se spunea atunci) ale universităţilor româneşti unii au încercat, începând cu a doua jumătate a anilor ’60, aclimatizarea structuralismului şi, într-un plan mai larg, a „noii critici”, demersul era şi (sau mai ales) un mod de desăvârşi eliberarea de canoanele ideologice dogmatice ale deceniului precedent. Adică de perioada în care domnise autoritar „realismul socialist” (doctrină pseudo-estetică menită să uniformizeze şi să ţină sub control manifestările artistice), în care creatorii din trecut (scriitorii în primul rând) erau împărţiţi în „progresişti” şi „reacţionari”, în care menirea scriitorului în societăţile pre-socialiste era să „critice”, să „denunţe”, să „stigmatizeze”, iar în societatea socialistă (ce va fi avansată curând la rangul de „multilateral dezvoltată”) să slăvească „omul nou” şi realizările „măreţe” ale poporului; personajele dintr-un roman sau dintr-o piesă de teatru erau ori „pozitive”, ori „negative”, „cosmopolitismul” trebuia combătut necruţător, la fel „formalismul” – preocuparea pentru excelenţa formală în dauna „mesajului”. Aşadar, adoptarea noilor metode de investigare a textului literar însemna abandonarea acestor grile rudimentare, precum şi distanţarea faţă de ideologia naţionalist-comunistă a regimului ceauşist, ideologie al cărei vârf de lance a fost, de la un punct încolo, protocronismul. Eram destul de mulţi cei care la Iaşi, la Bucureşti, la Cluj, în alte universităţi din ţară ne străduiam să explicăm studenţilor cum funcţionează textul literar, care sunt mecanismele naraţiunii, ce este un text poetic ş.a.m.d. Abordam literatura în primul rând ca literatură, evitând determinismele rudimentare. Nefiind ideologică, această abordare a fost, de regulă, tolerată de „forurile” de partid. Sigur că noua critică, poetica prozei, analiza structuralistă etc. veneau cu un vocabular adecvat, ce putea părea uneori rebarbativ (diegeză, focalizare, subiect şi fabulă etc.). Reacţiile adverse au vizat mai ales aceste cuvinte socotite „preţioase”, „obscure” şi denotând „tendinţa de ploconire în faţa unei mode venite din occident”. Că a fost o modă, e foarte adevărat. Iată că – previzibil – moda a trecut şi, din păcate, s-a păstrat mult prea puţin din ceea ce se dovedise a fi o fertilă cale de acces în substanţa literaturii.

Dar şi mai regretabil este că asistăm la o reideologizare galopantă ce aminteşte tulburător de o perioadă nefastă. Specificitatea literaturii devine un factor secundar, din moment ce textul literar e abordat doar ca un mijloc de comunicare printre altele. Cronologia e desconsiderată, elevii şi studenţii – nu numai de la noi – au o reprezentare confuză (dacă o au) a ceea ce înseamnă Renaşterea, Clasicismul, Iluminismul etc. În universităţile occidentale, americane şi vest-europene, marxismul e foarte prezent (nu e de mirare: acolo au făcut ravagii şi maoismul, şi troţkismul, şi alte variante ale ideologiei comuniste); dar iată că şi la noi cadre didactice tinere au contractat o bruscă pasiune pentru marxism, care este – s-o recunoaştem – o proteză ideologică foarte comodă. Viziunea simplificatoare a unei societăţi în care există doar două categorii, cei care domină şi cei care sunt dominaţi, a dus la reabilitarea luptei de clasă drept criteriu valoric. Lupta de clasă e însă acum dublată de lupta de rasă, duşmanul suprem fiind rasa albă, vinovată de toate nedreptăţile şi de toate nenorocirile, inclusiv de încălzirea globală. Trioul e completat de studiile de gen în plină efervescenţă, tot mai complexe pe măsură ce câştigă teren noul feminism, dar şi pe măsură ce apar noi identităţi sexuale. Fundamentale sunt, de asemenea, studiile post-coloniale, menite să ne amintească tot timpul de netrebnicia strămoşilor noştri. Iar sinteza acestor modalităţi se numeşte intersecţionalitate, cheie magică pentru a fi acceptat de comunitatea universitară progresistă de pe diferite meridiane. Şi, la fel ca în anii ’50, observăm preocuparea, atestând vigilenţă ideologică, de a rescrie trecutul, cu punerea la index (dărâmarea statuilor etc.) a personajelor non-conforme.

În cvasitotalitatea cazurilor, adepţii intersecţionalităţii dovedesc (pe lângă încrâncenare dogmatică) o flagrantă, stupefiantă lipsă de umor. Dintr-o postare pe Facebook a lui Cristian Preda am aflat că o doamnă profesoară (care a avut şi alte manifestări progresiste) a organizat un colocviu ştiinţific unde lucrările se desfăşoară, fapt obişnuit, în mai multe secţiuni. Non-iniţiaţii ignoră însă că pentru secţiune se foloseşte, în mediile academice „branşate”, cuvântul englezesc „panel”. Ei bine, doamna profesoară a organizat colocviul în două secţiuni paralele, una pe care a numit-o fanel, la care participă numai femei, şi alte numită – logic – manel, la care vorbitorii sunt bărbaţi (cei doi termeni, mai suntem informaţi, au pluralul maneluri şi faneluri). Majoritatea comentatorilor de pe FB s-au amuzat, însă au fost câteva voci care au salutat iniţiativa doamnei profesoare, care doamnă profesoară consideră ea însăşi că, graţie ei, feminismul a făcut un pas înainte.

Mai trebuia să adauge: un pas mic pentru feminism, un salt uriaş pentru omenire.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor