Observam în textul anterior (Anihilarea Moldovei prin digitalizare) că infrastructura critică, cu impact pentru securitatea României, nu este amplasată în Moldova. O asemenea concepţie are rădăcini istorice profunde şi provine dintr-o tradiţie ocultată, aspect ce necesită o introducere mai amplă asupra subiectului.

Pentru forţa evocatoare, selectez din amintirile lui Arthur Gorovei, unul dintre cei mai importanţi folclorişti ai secolului XX. Originar din Fălticeni, el relatează un episod elocvent în Cruzimi (1921). În perioada dinainte de Primul Război Mondial, A. Gorovei bătuse ţara în lung şi lat, lăudându-se chiar cu un record: zeci de mii kilometri anual pe calea ferată, afară de drumurile cu trăsura. Întâmplarea face ca, într-un tren expres, să călătorească pe Valea Siretului împreună cu fruntaşul unui partid politic, moldovean la rândul său, ajuns „un om care avea cuvânt hotărâtor în sfatul ţării”, fapt rarisim încă de pe vremea aceea. A. Gorovei transformă convorbirea cu liderul politic într-o pledoarie pentru ca „noi, moldovenii, să stăruim din toate puterile să ni se canalizeze Siretul, lucrare prin care am dobândi mijloace de înălţare economică a urgisitei Moldove”. Avantajele pe care le vedea, din perspectiva problemelor economice de acum un secol, erau următoarele: transportul cerealelor din nordul Moldovei spre portul Galaţi mai ieftin decât cu trenul, irigaţii, locuri de muncă pentru muncitorii canalului. În replică, fruntaşul politic susţinea că o asemenea construcţie, prin concurenţa de preţ, ar falimenta... CFR-ul. Apoi, avansa argumentul suprem pentru care investiţia statului nu s-ar fi putut face: „Siretul este dincolo de fortificaţii... Dincolo de fortificaţii!”.

Desigur, nu prea aveţi de unde să cunoaşteţi relevanţa subiectului. Nu e în manualele de istorie. Acolo sunt selectaţi numai viteji şi patrioţi care joacă hora unirii din când în când. Fortificaţiile militare fuseseră construite între 1888-1893 pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, în apropierea fostei graniţe dintre Moldova şi Muntenia, în ideea de a bloca pătrunderea trupelor ruseşti spre Bucureşti, în cazul unei invazii. Pe scurt, doar Muntenia era apărată, iar Moldova, destinată a fi teritoriu de confruntare, era sacrificată tacit, pentru a-i proteja pe fraţii munteni. O faţetă a patriotismului autentic muntean, reflectată şi în politicile de investiţii ridicole în zona de la nordul Milcovului.

Impactul îl regăsim în observaţiile lui A. Gorovei:

„Eu am călătorit foarte mult prin ţară (...) Am văzut multe şi am auzit multe. Şi din toate am ajuns la convingerea că România se compune din două ţări cu totul deosebite: o ţară din care se adună milioane şi o altă ţară în care se cheltuiesc acele milioane pentru folosul obştesc. Şi hotarul între aceste două ţări l-am determinat cu prilejul convorbirii avută cu fruntaşul politician de care am vorbit: hotarul acesta este linia fortificaţiilor.

Călătorul din drumul de fier recunoaşte, în fiecare clipă, că străbate ţări deosebite.

Poftim într-o zi în Gara de Nord, pe vremea când pleacă trenurile. Iată un tren foarte lung, cu vagoane directe pentru Târgovişte, Câmpulung, T.-Jiu; şi iată un tren foarte scurt, cu vagoane foarte puţine. Cel întâiu străbate cu repeziciune ţara de dincoace de fortificaţii; cel de al doilea merge gâfâind ca un ofticos spre pustiurile de dincolo de fortificaţii. Ba, mai mult încă, din Bucureşti pleacă un tren, seara, care se opreşte la Mărăşeşti: pe linia fortificaţiilor. Este un tren care merge numai până la hotarul ţării de dincoace de fortificaţii. Deosebirea dintre cele două ţări îţi sare în ochi, privind gările. Dincoace de fortificaţii se face lux: dincolo de fortificaţii nu este nici strictul necesar. Până şi Râmnicul-Sărat are o gară monumentală, pe când gara din Iaşi, luminată cu petrol, îţi face impresia locuinţei unui calic. D-apoi linia propriu-zisă? Dincoace de fortificaţii ace electrice, poduri solide, până şi cantoane luxoase; dincolo de fortificaţii, podişte pe care le ia apa la cea întâiu ploaie mai gospodărească, iar despre îmbunătăţirile necesitate de progresul technice - neci vorbă.

Aceeaşi deosebire o constată călătorul cu trăsura. Dincoace de fortificaţii, şosele spledinde străbat toţi munţii; dincolo de fortificaţii, călătorul nenorocit care se avântă spre Slănic ori spre Dorna, străbate cu zilele în mână, drumuri aşa cum erau pe vremea lui Ştefan Vodă cel mare şi sfânt. Dincoace de fortificaţii, de pildă în judeţul Dâmboviţa, aproape nu mai există drumuri naturale, pe când dincolo de fortificaţii, în Dorohoi de pildă, aproape nu se mai cunosc şosele.

Deosebirea aceasta o constaţi numai din goana trenului şi din trapul cailor. Iar dacă intri în oraşe, şi prin unele sate, şi vezi unele lucruri, şi auzi cele ce nu se pot vedea, nu mai stai o clipă la îndoială că altă ţară e dincoace de fortificaţii şi alta dincolo de fortificaţii.

Şi consecinţa logică a acestor lucruri este că: pe când dincoace de fortificaţii răsar milionarii ca ciupercile după ploaie, dincolo de fortificaţii se spulberă, ca de furtună, şi ceea ce a mai rămas adunat din alte timpuri.

Şi care să fie pricina că România este împărţită în două ţări, al căror hotar – linia fortificaţiilor – este aproape vechiul hotar dintre fostele Muntenia şi Moldova?

Avem mărturisirea guvernanţilor că ţara este împărţită în două părţi: una dincoace de fortificaţii, menită să fie şi România de mâine şi alta dincolo de fortificaţii, menită să fie Rusia sau Austria de mâine, în caz când, numai cu acest preţ, România dincoace de fortificaţii ar putea fi menţinută ca ţară deosebită.

Această mentalitate nenorocită, făurită de oameni pe care ne place să-i socotim mari patrioţi, explică pentru ce ţara de dincolo de fortificaţii este, ca şi fata moşneagului din poveste, urgisită de mama ei vitregă.

Şi când te gândeşti că fortificaţiile acestea au a fi apărate de soldaţii de dincolo de fortificaţii, şi că aceşti soldaţi ar putea pătrunde şi ei taina gândirii guvernanţilor!”

Justificarea, proiectarea şi construirea fortificaţiilor de la sfârşitul secolului XIX din sudul Moldovei au fost legate de prima amenajare militară a teritoriului din epoca modernă a României, când Muntenia s-a declarat „zonă centrală de apărare”. Evident, geografia a rămas neschimbată; Rusia, nu-i de mirare, a rămas acelaşi imperiu agresiv, iar gândirea de securitate românească încă nu a ieşit din paradigma fortificaţiilor, cu tot NATO şi bazele americane existente. Fortificaţiile nu mai există fizic, cu toate acestea amenajarea militară a teritoriului păstrează viziunea secolului XIX. Linia de apărare dinspre Rusia rămâne în continuare aşa-numita „Poartă a Focşanilor”, acea pâlnie dintre curbura munţilor Carpaţi, de-a lungul Siretului până la vârsarea în Dunăre, la Galaţi. (Va urma)