Politehnica versus „Cuza”: războiul de 30 de ani care a încăierat cele mai mari universităţi ieşene

În susţinerea drepturilor sale, UAIC a prezentat judecătorilor un lung recurs istoric, şi un teanc de 118 documente, începând cu decretul lui Alexandru Ioan Cuza prin care lua naştere cea mai veche universitate din ţară. Juridic, actul din 1860 nu are nicio relevanţă pentru miza procesului, pentru că la acea dată Palatul Universitar nu exista nici ca proiect. Abia în 1882 s-au alocat primii bani pentru construirea unui sediu, iar lucrările propriu-zise au început abia în 1897. Din acel moment, conform reprezentanţilor UAIC, se naşte şi dreptul de proprietate asupra palatului din Copou. Drept contestat de UTI, care susţine că palatul universitar a fost construit de stat şi dat doar în administrare universităţii. Înfiinţată în 1937, Şcoala Politehnică a primit din partea Universităţii Mihăilene, cum era UAIC numită în epocă, spaţiile necesare funcţionării, dar numai provizoriu. La acea dată, se stabilise că tânăra şcoală tehnică va avea propriul sediu tot în Copou, dar un kilometru mai la deal. Provizoratul durează însă deja de peste 80 de ani.

Terenul donat de Şcoala Normală în 1925 ajunge la Universitatea Agronomică

În 1925, Şcoala Normală „Mihail Sturdza” a donat statului 3,8 ha de teren în Copou, lângă Observatorul Astronomic. În 1939, Ministerul Educaţiei a donat la rându-i terenul către Şcoala Politehnică, pentru construirea sediului acesteia. Războiul şi, mai ales, pierderea Basarabiei, avea să încurce lucrurile. În 1941, fără să fi apucat să aibă propriul sediu, Şcoala Politenică se mută la Cernăuţi. În 1944, Şcoala Politehnică a fost evacuată din Cernăuţi tocmai la Turnu Severin. Şi Universitatea ieşeană s-a retras la Alba Iulia. S-au întors spre sfârşitul anului, dar nu mai aveau casă. Sălbaticele bombardamente sovietice transformaseră Iaşul în ruine, iar din Palatul Universitar rămăseseră doar zidurile exterioare, sparte şi arse. Temporar, Şcoala Politehnică funcţionează la Liceul Militar, până la refacerea Palatului Universitar. Ar fi urmat să rămână aici până la construirea sediului din vârful Copoului.

Un sediu s-a construit pe terenul donat de Şcoala Normală, dar nu pentru Şcoala Politehnică. Încă din timpul războiului, în 1943, terenul intrase în patrimoniul Universităţii Agronomice Chişinău-Iaşi. După război, avea să se construiască aici sediul actualei Universităţi „Ion Ionescu de la Brad”, iar nu un sediu pentru Politehnică. Aceasta a rămas în Palatul Universitar, pe care l-a reconstruit după război. A rămas aici chiar şi după ce a început construirea sediilor facultăţilor tehnice de pe malul Bahluiului. Mai mult, chiar ar fi făcut demersuri pentru a se împământeni în Copou. „Politehnica a iniţiat demersuri politice specifice regimului comunist, urmărind blocarea plecării sale din vechiul Palat Universitar”, afirmă reprezentanţii UAIC. În acţiunea din instanţă, UAIC afirmă că nu a considerat niciodată prezenţa Universităţii Tehnice în Copou decât ca pe o situaţie provizorie. Politehnica era tolerată, ţinută în gazdă, dar nu proprietară.

În 1997, Universitatea Tehnică semnează un protocol prin care urma să elibereze clădirea

După 1989, UAIC a început demersurile pentru ceea ce considera a fi redobândirea controlului asupra patrimoniului propriu. Au fost organizate şedinţe şi întâlniri menite a convinge Universitatea Tehnică să plece din Copou. În 1997 se ajunge la semnarea unui protocol prin care UTI urma să elibereze spaţiul ocupat în Corpul A. Catedra de Macromolecule şi Organică a UTI urma să se mute la Facultatea de Chimie din Tudor Vladimirescu, astfel urmând să se elibereze 1.200 mp de spaţii. După finalizarea lucrărilor de construire a sediului Facultăţii de Construcţii din Tudor Vladimirescu, aceasta trebuia să elibereze alţi 1.700 mp din Copou.

În 1999, părea că UAIC a devenit stăpână în Copou. Printr-un ordin al Ministerului Educaţiei era statutat dreptul de proprietate al Universităţii asupra clădirilor din bulevardul Carol I nr. 11. O suprafaţă de teren de 6,6 ha şi peste 14.000 mp construiţi erau înscrişi astfel în patrimoniul UAIC. Era vorba practic de cele două imobile din vechiul Palat, pe care Universitatea devenea stăpână cu acte în regulă.

Victoria a fost însă de scurtă durată. Doi ani mai târziu, acelaşi Minister emitea un nou ordin, prin care Corpul A, cu o suprafaţă construită de 5.891 mp şi terenul aferent de 9.636 mp, era recunoscut ca aparţinând Universităţii Tehnice. Din cele două imobile, cel nordic, dinspre cantină, revenea UTI. Cel sudic, dinspre Casa Universitarilor, revenea UAIC. Conflictul latent devenea unul juridic şi începea un lung şir de procese, purtate de la nivelul Judecătoriei de pe Anastasie Panu până la cel al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sub diverse forme juridice, Universitatea „Cuza” a cerut constant acelaşi lucru: evacuarea UTI din Copou şi recunoaşterea dreptului de proprietate asupra întregului Palat Universitar. Constant, „Cuza” a pierdut, iar UTI a rămas pe loc. Cel mai recent proces a fost deschis în noiembrie 2019, când UAIC a deschis o acţiune în revendicare, prin care cere UTI să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie Corpul A. Indirect, UAIC contestă legalitatea ordinului din 2001 emis în favoarea UTI.

Chirie evaluată la 353.500 euro anual

Prima mutare a fost făcută de UTI în apărare pe când încă nici măcar nu fusese stabilit magistratul care avea să judece procesul. În ianuarie 2020, Politehnica a chemat în garanţie Ministerul Educaţiei. Acesta emisese ordinul din 2001 prin care UTI era împroprietărită în Copou. Dacă ordinul din 2001 era nelegal, atunci Ministerul trebuia să-şi asume consecinţele şi să plătească în locul UTI chiria pentru alt sediu. Reprezentanţii UTI evaluaseră chiria pentru o suprafaţă echivalentă la 353.500 euro anual. „Există un risc, chiar şi teoretic, de a cădea în pretenţii în acţiunea în revendicare formulată de UAIC şi nu putem să anticipăm dacă sentinţa va rămâne definitivă, dacă va trebui să evacuăm sau nu spaţiile cu destinaţie de învăţământ, cercetare şi administrative”, au argumentat oficialii UTI.

Practic, aceştia încercau să forţeze mâna Ministerului Educaţiei, pentru a-şi asuma apărarea poziţiei UTI. Ministerul emisese ordinul din 2001, deci Ministerul trebuia să demonstreze că l-a emis în condiţii de legalitate şi că acesta este mai puternic decât ordinul din 1999 emis pentru UAIC. Dacă nu, să plătească. Magistraţii Tribunalului nu au fost de acord însă cu această plasă de siguranţă. Admiterea cererii de chemare în garanţie presupunea că Ministerul comisese o faptă culpabilă, pe care însă UTI nu o preciza. Avocaţii celor două universităţi au rămas să se înfrunte „parte în parte”, fără aliaţi.

Dacă UAIC considera ilegal al doilea ordin ministerial, prin care Palatul Universitar era împărţit, pentru UTI acesta nu făcea decât să-l revoce pe primul. În 1999, Ministerul dăduse tot Palatul către UAIC. Doi ani mai târziu, lua o bucată şi o dădea UTI. Ministerul nu putea da două acte administrative contradictorii în beneficiul a două persoane juridice diferite. „Singura explicaţie posibilă din punct de vedere logico-juridic este că OMEN 3372/2001, fiind ultimul act emis, prin el a operat o revocare a OMEN 4988/1999”, au apreciat reprezentanţii UTI. Aceştia au adăugat că UAIC încercase deja să anuleze prevederea din ordinul din 2001 prin care era împroprietărită UTI, dar ÎCCJ îi respinsese pretenţiile, în 2007.

Reprezentanţii UTI insistă asupra faptului că tot istoricul prezentat de UAIC este irelevant din punct de vedere juridic. Poveştile nu erau acte de proprietate. UTI afirma că Palatul Universitar fusese construit de stat, din fonduri publice, nu de Universitatea „Cuza”. Prin Ministerul Educaţiei, statul era îndreptăţit să acorde spaţiul cui dorea. UAIC nu prezentase niciun titlu de proprietate clar asupra Corpului A, care să dateze din perioada interbelică. După acest moment, până în 1989, clădirea aparţinuse pur şi simplu statului comunist, iar cele două universităţi administrau câte o bucată din sediu, fără să se pună problema cui aparţine. „Urmare a cererii dumneavoastră, vă facem cunoscut că din analiza Registrului Arterelor de Circulaţie al municipiului Iaşi din anul 1949, la adresa din bulevardul Carol I nr. 11 figurează ca proprietar Universitatea („A.I. Cuza”, n.r.), iar după anul 1950, figurează Politehnica Iaşi”, se menţionează într-o adresă a municipalităţii, aflată la dosar. Că ambele instituţii de învăţământ superior se comportau în egală măsură ca proprietare reiese şi din relaţiile cu organele de partid şi de stat. În 1957, Politehnica a primit 200.000 lei pentru lucrările de pictură, stucatură şi tâmplărie de la bibliotecă şi aulă. În 1963, Universităţii „Cuza” i s-au alocat 353.000 lei pentru reparaţii la diverse clădiri, inclusiv corpul A.

Prin instanţă s-au perindat trei experţi

Procesul dintre UAIC şi UTI a demarat greu, ţinând-o dintr-o amânare într-alta. Câteva luni au fost pierdute din cauza stării de urgenţă declarate în contextul epidemiei cu noul coronavirus. Încă o jumătate de an s-a dus cu analiza cererii de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei. Apoi s-au cerut Ministerului cele două ordine, din 1999 şi 2001, ca şi documentaţia care a stat la baza lor. Ministerul nu s-a grăbit să răspundă, iar când documentaţia a venit în sfârşit, atât judecătorii, cât şi avocaţii s-au uitat nedumeriţi unii la alţii. Printre hârtii se afla şi o procedură de sistem a Agenţiei Naţionale Antidoping referitoare la modul de propunere a modificărilor legislative. Putea fi vorba de un exemplu referitor la paşii care trebuiau urmaţi administrativ pentru emiterea ordinelor de ministru. Sau putea fi pur şi simplu o greşeală. Aşa s-a şi dovedit a fi, Ministerul Educaţiei comunicând la un moment dat că trimisese procedura din eroare, dar s-au mai pierdut două termene cu dezbaterea problemei.

La începutul lui 2022, s-a apelat la experţi, chemaţi să se pronunţe asupra documentaţiilor aferente celor două ordine. Timp de patru luni, expertul numit iniţial nu s-a pronunţat. După ce a fost amendat de două ori pentru întârziere, a fost înlocuit. Nici al doilea expert nu s-a grăbit cu lucrul. În decembrie 2022, anunţa Tribunalul că nu a avut timp să se ocupe de problemă. A fost şi el amendat, iar în martie 2023, a fost la rându-i înlocuit cu altul. Practic, un an întreg a trecut degeaba. Abia în septembrie anul trecut, la dosar a ajuns şi opinia experţilor, iar avocaţilor li s-a lăsat timp până la sfârşitul anului pentru a o analiza.

Experţii au confirmat ceea ce, în esenţă, se ştia. Nu existau acte de proprietate din perioada comunistă asupra clădirii, ci doar documente care arătau că ambele universităţi îşi desfăşurau activitatea în Copou. Cele două ordine de ministru se suprapuneau. Primul, acordat în beneficiul UAIC, viza întregul ansamblu al Palatului Universitar. Al doilea, emis pentru UTI, doar corpul nordic, adică jumătate din ansamblu. În aprecierea unui expert, acest al doilea ordin avea chiar un aspect mai legal, ceea ce şi permisese UTI să ceară intabularea proprietăţii. „Ordinul din 1999 nu îndeplineşte condiţiile tehnice de specialitate, neavând la bază măsurători executate de ingineri geodezi care să valideze informaţiile cadastrale existente. Comparativ, ordinul din 2001 are o identificare corectă pe bază de măsurători, prelucrarea şi documentaţia cadastrală fiind recepţionată şi de către Oficiul Judeţean de Cadastru, certificând astfel legalitatea şi corectitudinea emiterii Ordinului”, a apreciat expertul.

Avocaţii celor două părţi nu au apucat încă să-şi exprime părerea asupra concluziilor experţilor. În februarie, UTI a cerut strămutarea dosarului la Vaslui. Motivele invocate pentru a pune sub semnul întrebării imparţialitatea judecătorilor ieşeni au făcut referire mai ales la fostul rector al UAIC, Tudorel Toader, fost judecător la Curtea Constituţională, fost ministru al justiţiei, dar şi conducătorul de doctorat al actualului ministru, Alina Gorghiu. Reprezentanţii UTI au invocat şi contextul electoral de la „Cuza”, unde tocmai a avut loc alegerea rectorului. Dubiile reprezentanţilor UTI nu au fost împărtăşite însă de cei ai UAIC şi nici de magistraţii Curţii de Apel. Faptul că Toader fusese judecător la Curtea Constituţională şi ministru al justiţiei era cunoscut încă de la începutul procesului. Timp de patru ani, UTI nu fusese îngrijorată că acesta ar putea exercita presiuni asupra judecătorilor ieşeni. Nici legătura procesului cu alegerile de la UAIC nu a fost mai clară pentru magistraţi, care au decis respingerea cererii de strămutare.

Procesul va continua în faţa Tribunalului, cu eventualele obiecţiuni ale avocaţilor la expertiză. După analizarea acestora, se va putea trece în sfârşit la judecata pe fondul problemei, pentru a se stabili cine şi pe ce bucată din Palatul Universitar este proprietar. Între timp, unul dintre judecătorii cu care a început procesul s-a pensionat.