Istorii uitate. Un moment din viata universitatii iesene

Viata universitara a fost si este, peste tot in lume, animata de dezbateri, dispute, confruntari socio-culturale, lupte ideologice si nu numai. Aceste dezbateri si controverse sint benefice, reliefeaza eventual slabiciunile sistemului si-l ajuta sa se reformeze. In orice institutie care produce bunuri simbolice, norme si ritualuri, in viata sociala in general, disensiunile sint acelea care alimenteaza productia de idei, creativitatea actorilor sociali, inovatia. Cercetarile psihosociologice au dovedit ca nu consensul duce la schimbare si inovatie, ci disputa, confruntarea, conflictul de idei. Disensiunile si diversificarea opiniilor incurajeaza comunicarea si reliefarea ideilor, iar procesul poate conduce la schimbarea judecatilor. Mai mult, discutia si dialogul, chiar tensiunile social-psihologice din comunitati, rezultat al participarii la constructia comuna, al comunicarii si al interactiunii intre competente, pot elimina extremismele, "excitatia ideologica". Aici e cheia progresului.

Nu vom vorbi deci despre o comunitate omogena, care exista doar in imaginarul unora, ci de grupari reale, adesea in dispute profesionale, dar si ideologice, in lupta pentru protejarea unor arii de putere. Problematica puterii marcheaza intreaga existenta umana, este esentiala pentru gruparile profesionale, manifestindu-se in diferite forme: dominare, cooperare, autoritate, prestigiu, interes colectiv, supunere, negociere. Conceptul poate fi regasit in majoritatea stiintelor sociale: in filosofie, politologie, sociologie, psihosociologie (grupuri si organizatii). Se regaseste in toate domeniile vietii sociale si profesionale, desemnind numeroase comportamente si tipuri de relatii sociale sau de influenta, indicind vointa de a se ajunge la scopuri recunoscute, inclusiv in cimpul universitar. Daca o relatie de putere este identificata de catre toti actorii sociali implicati, recunoscindu-i-se legitimitatea, devine model de referinta. In cimpul universitar, putere inseamna competenta, opera, recunoastere, dar si aliante, grupari si regrupari, strategii de afirmare.

Voi apela, pentru exemplificare, la o cercetare recenta a unui tinar istoric iesean, dl. Catalin Botosineanu, despre "ritualurile" de recrutare in universitatea ieseana, in deceniul trei al secolului trecut. E vorba de un celebru concurs in urma caruia tinarul Mihai Ralea si-a inceput cunoscuta, fulminanta sa cariera in universitate si in viata sociala. Cazul imi este si mie cunoscut si de aceea il utilizez ca exemplu de strategie de putere in cimpul universitar. E vorba de o catedra, la Facultatea de Litere, de Psihologie si Estetica, post disputat intre doua grupari. Puternica in universitate era atunci, si mai tirziu, gruparea avind in frunte pe Garabet Ibraileanu, directorul "Vietii Romanesti", pe  rectorul T. Bratu si alti profesori prestigiosi. O grupare cu orientare de stinga. Candidatul lor era Mihai Ralea, un tinar eminent, venit recent cu un doctorat de la Paris, despre ideea de revolutie in doctrinele socialiste, la profesorul Célestin Bouglé; el insusi un republican militant, angajat in luptele sociale din timpul sau. Gruparea aceasta prestigioasa il adopta pe Ralea cu entuziasm. Erau atit de puternici incit, se stie azi, faceau aproape toate jocurile in universitate. Dl. Botosineanu descrie, pe baza de documente si marturii, culisele cazului, modul in care a fost inlaturat celalalt candidat care tinea cursul de psihologie de 15 ani, Constantin Fedeles. Stiu de la profesorul meu Vasile Pavelcu ca Fedeles era un profesor excelent, erudit si de caracter. Era si generos, studentilor eminenti le oferea carti din biblioteca sa. Dar n-avea sustinere. Ralea ajunge profesor, ii succede lui Ibraileanu la conducerea revistei "Viata Romaneasca", devine deputat taranist, trece apoi cu dezinvoltura prin Frontul Renasterii Nationale si face cariera de virf sub regimul comunist. In ultimii ani ai vietii detinea 11 posturi executive si reprezentative, dar steaua sa era in declin. Regimul in slujba caruia se pusese nu-l mai agrea. Ralea realizase, cred, in ce a intrat si voia sa-si rascumpere derapajul: adunase la Institutul de Psihologie si proteja pe unii dintre cei care facusera inchisoare politica. Era supravegheat, urmarit pas cu pas, i se ascultau telefoanele, roiau in jurul sau informatorii. Am gasit acest infern al vietii sale in dosarul sau de la CNSAS. A murit, subit, la timp, in 1964, dosarul s-a inchis. S-a glosat mult despre aceasta moarte brusca, in tren, in strainatate. Istoria aceasta nu se sfirseste insa aici. Se stie azi ca doctoratul lui Ralea n-a fost chiar stralucit, ci obtinut cu insistente la conducatorul sau si se mai stie ca atunci cind Ibraileanu era internat la o clinica privata din Bucuresti si nu avea cu ce plati factura, solicitat, Ralea nu l-a vizitat si nici ajutat, desi Ibraileanu era binefacatorul sau (marturia lui Petre Pandrea).

Un caz, o istorie, un amanunt biografic, o informatie despre viata universitara interbelica. Dar putem azi observa, fara patima, ca cele mai multe concursuri puneau fata in fata candidati de valoare, uneori straluciti (cazul concursului in care cei doi candidati au fost Garabet  Ibraileanu si Eugen Lovinescu). Iar concursurile insemnau si lupta de idei, mobilizau energiile, glisau in viata sociala a urbei, deveneau ferment al progresului. Uneori antrenau si lupte ideologice. Multe dintre cazurile celebre din universitate, mediatizate in epoca si interpretate apoi prin prisma ideologiei dominante, in anii tineretii noastre, vor trebui re-examinate. Iata, avem acum, intre altele, o sursa importanta de informatii, Memoriile fostului secretar sef al Universitatii, Nichita Smochina, jurist si istoric eminent, apreciat in epoca de multi profesori de prestigiu, incepind cu N. Iorga. El ne transmite informatii de prima mina, inclusiv despre profesorul Fedeles, invocat mai sus, pe care il considera un mare profesor. Istoricii vor verifica, desigur, aceste noi marturii si vor re-vizita situatii si personaje al caror portret parea transat definitiv.

Am ilustrat doar cu un exemplu din istoria sociala zbuciumata a universitatii, situatiile controversate au fost numeroase; numai elucidarea lor va oferi explicatii pentru evolutiile care au urmat. Chiar pentru situatii din ultimele doua decenii. Sa revenim la citeva idei deja: universitatea, ca producator de bunuri simbolice, de idei si de teorii, de cunoastere in general, a fost si un spatiu al disputelor, arena a luptelor ideologice, teren al confruntarilor, al aliantelor si taberelor. Al luptei pentru putere. Pentru a se impune si a fi recunoscute, ideile au nevoie de sustinere, de adepti, scoli, mijloace de difuzare, lideri carismatici. Altfel, descoperiri si idei importante ramin ingropate si uneori triumfa surogatele, difuzate galagios.

Putem acum formula raspicat intrebarea: avem o istorie critica a luptei de idei, a confruntarilor din prima universitate a tarii? Avem o evaluare corecta a perioadelor critice si a ravagiilor pe care le-a produs, intr-o vreme, consensul, alinierea sub umbrela ideologiei dominante? In istoriile succesive ale universitatii noastre, acest aspect transpare vag, iar in cazul celor editate in anii controlului ideologic nici nu se putea altfel.  Cu prilejul sarbatorilor din 2010 a aparut insa Istoria Universitatii din Iasi (sub redactia profesorilor Gheorghe Iacob si Alexandru-Florin Platon). Aproape 800 de pagini de text, profesori cunoscuti (din generatia mea, precum domnii Ion Agrigoroaiei si Ion Toderascu) si tineri istorici contribuie la alcatuirea acestei a cincea istorii a celei mai vechi scoli inalte din Romania. Un volum deosebit de elegant, masiv, o bijuterie de carte. Avem acum o imagine generica a intregii constructii, cu functie de simbolizare, punind in functiune judecata evaluatoare. Nu sint ocolite momentele dificile, greu de abordat cindva, cum ar fi epurarile sau ofensiva ideologiei comuniste. Cine consulta acest op afla multe lucruri uitate, mascate, ignorate mai mult de o jumatate de veac si-si poate explica cum de s-a intimplat ceea ce s-a intimplat apoi.