Caută 
1 MIN
Nu trăim chiar în cea mai rea dintre lumile posibile, mai există oameni şi instituţii capabile să se implice şi să atenueze necazurile celor din preajmă.
Cu vreo 15 ani în urmă, Ziarul de Iaşia lansat o campanie de ajutorare a copiilor superdotaţi, din mediul rural, fără posibilităţi financiare de a urma şcoli superioare. Campania şi-a dovedit, în timp, eficienţa, zeci, poate sute de copii, graţie acestui proiect, şi-au urmat/îşi urmează vocaţia. La un moment dat, m-am implicat şi eu în susţinerea morală a unei superdotate absolvente a Liceului „Alecsandri”, Alina Scarlat, care nu avea nicio sursă de subzistenţă. De altfel, liceul îl urmase, ea şi sora ei Dorina, graţie unui sponsor care a vrut să-şi păstreze anonimatul… Şi-mi povesteşte, acum, relaxată, Alina: „La absolvirea gimnaziului, tata ne-a spus: «Eu v-am ţinut la şcoală până aici. Mai mult, nu pot. Treaba voastră ce faceţi.» Alina, ca soră mai mare (cu un an!) devenise, brusc, cap de familie. Şi a decis: vom continua. „Pasării oarbe îi face Dumnezeu cuib”, îmi spunea cineva, aflând acest caz, „o vorbă de la bunica”. Un „cuib” a fost, pentru Alina şi sora ei, internatul Liceului de Artă. Şi un singur prânz, pe care-l mâncau împreună… La un spectacol de sfârşit de an, la Liceu, era pe scenă, primea un premiu, când profesorul ei de teatru, actorul Doru Aftanasiu, i-a spus să coboare şi să meargă în sală, că se va întâlni cu cineva, care vrea să o cunoască… “Am mers, povesteşte Alina, pe culoar era semiîntuneric, eram şi emoţionată şi, la un moment dat, am văzut un domn şi o doamnă care se uitau intens la mine, iar doamna a zis: «Uite, asta-i pupila noastră…» Dar nu m-au oprit, să-mi spună ceva…, iar eu nici nu le-am distins bine chipurile.”
Alt „cuib” a fost, la Bucureşti, căminul studenţesc al Academiei de Teatru. „Până a obţine bursă, n-am ştiut niciodată cine mi-a plătit taxele, căminul, masa. Există şi astfel de oameni generoşi, care au vrut să-şi păstreze anonimatul.” În pragul absolvirii liceului, aflând cazul ei, Andreea Marin a invitat-o la „Surprize… surprize”, aranjând cu un sponsor care, în emisiune, trebuia să-şi ofere sprijinul financiar. Doar că, surpriză: sponsorul n-a venit şi nici n-a mai dat vreun semn. Ca o consolare, Andreea et co. i-au oferit un… trusou pentru apropiatul banchet al bacalaureaţilor. Încărcată de cărţi (se pregătea pentru admitere la teatru), Alina a uitat trusoul în tren. Şi nici nu s-a mai dus la banchet.
Ajutaţi-o pe Alina! se numea articolul meu de atunci, din această pagină. Dar cel care a făcut toate demersurile şi a deschis, perseverent, toate uşile, a fost profesorul ei de la Vlădeni, Alexandru Dumitra. Şi Alina a fost ajutată. Un întreg lanţ al slăbiciunilor… pozitive i-a înlesnit o studenţie fără mari privaţiuni, deşi vor fi fost destule frustrări. La un moment dat era cât pe ce să intre în plasa unei codoaşe (dă Bucureşti!), care, aflând “cazul”, a încercat s-o ia în gazdă, promiţându-i că-i va asigura întreţinerea pe întreaga perioadă a studenţiei. Şi câte alte ademeniri n-au fost…
Ceea ce remarcam, în textul meu din urmă cu un deceniu, era faptul că nu trăim chiar în cea mai rea dintre lumile posibile, că mai există oameni şi instituţii capabile să se implice şi să atenueze necazurile celor din preajmă, că, în fine, harul şi frumuseţea pot ieşi la lumină, precum nuferii…
Pe cei care au ajutat-o, cu adevărat, în aceşti ani, Alina Scarlat i-a răsplătit prin faptul că a fost o studentă-model. Profesorii ei de la ATF (Florin Zamfirescu, Ludmila Patlagioglu) ziceau despre ea că „deschidea şi închidea biblioteca…” Tot aşa s-a zis / se zice şi la Strasbourg, unde şi-a dat masteratul, ori la Paris, unde îşi pregăteşte doctoratul. Nu mă îndoiesc că la fel merge vorba şi despre sora ei, Dorina, masterantă la Londra, în ştiinţe economice. Inutil a preciza că, Alina şi Dorina îşi fac studiile, se întreţin, practicând cele mai diverse, uneori umile, munci.
Vocaţia Alinei a fost / este teatrul. Ucenicia şi-a făcut-o la Vlădeni-Iaşi, în trupa de teatru O mie şi una de… măşti, iniţiată şi condusă de profesorul Alexandru Dumitra. Povestea acestui teatru, jucat de copii, am reiterat-o, în revista Cronica sau în această pagină, aşa că nu insist. Despre Alina Scarlat se poate spune că, cel puţin pînă la intrarea la liceu, a fost, sută la sută, „creaţia” profesorului Dumitra: el i-a descoperit fascinaţia scenei, a stimulat-o, a distribuit-o în cele mai bune spectacole, i-a îndrumat lecturile, a susţinut-o material şi moral, prin ani. Totodată, faptul că Alina a reuşit, este şi o atestare a lui Alexandru Dumitra însuşi, o probă incontestabilă că munca şi devoţiunea sa, întru realizarea spectacolelor teatrale cu copii, n-au fost rutiniere sau zadarnice, ci încununarea unei pasiuni ce şi-a căpătat, în timp, valenţele artei autentice.
Cert este că, ceea ce a început ca un experiment, dacă nu cumva ca un hobby al unui profesor de istorie, a ajuns un fenomen receptat cu uimire de lumea teatrală profesionistă. Mai mult, experimentul de la Vlădeni a devenit subiect de teză de licenţă, la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti, mai apoi lucrare de masterat (la Universitatea din Strasbourg), iar recent teză de doctorat, la Paris. Autoarea lucrării (titlul complet: Copilul-actor. Act teoretic fundamentat pe un studiu de caz: Teatrul „O mie şi una de… măşti” al copiilor din Vlădeni-Iaşi ) este nimeni altcineva decît Alina Scarlat. În vara trecută, Alina a fost invitată la Oxford, în compania unor specialişti din toată lumea, unde a susţinut o comunicare despre copilul-actor.
De două luni, Alina este în Iaşi… Locuieşte când la un unchi, când la internatul Liceului de Artă, graţie directoarei şi profesorilor, care o înconjoară cu dragostea şi solicitudinea dintotdeauna… La ora 9, Alina „deschide” Biblioteca Academiei, unde studiază, se documentează (pentru teza de doctorat), până la orele 15, când sună „închiderea”. Pauză de masă şi, de la 16 – la Biblioteca Centrală, pe care o „închide” la orele 21… Abia a găsit o „fereastră”, într-o zi, ca să stăm la taifas.
… Şi-mi povesteşte Alina, astea şi altele, ca şi cum nu i s-au întâmplat ei, ca şi cum n-ar fi viaţa ei, ajunsă, acum, la borna 27. Nicio umbră nu-i trece pe chip, nici un cuvânt nu se întoarce împotriva cuiva, totul e luat ca un dar şi ca un har. Povestea ei, spusă de ea însăşi, pe larg, o puteţi afla în Cronica veche, tocmai apărută, ca o bună vestire.
Nicolae Turtureanu este poet şi publicist.
