Caută 
1 MIN
Deosebirea fundamentală între cele două acţiuni profund anti-umane stă în motivaţiile lor. Atentatele au, aproape întotdeauna, în spatele lor un motiv politic, religios sau naţionalist pe când crimele au motivaţii mai „pământeşti”: banii, răzbunarea, gelozii de tot felul, duşmănii din cauze variate, ba chiar şi tulburări de ordin psihic etc.
Ştirea despre asasinarea soldatului britanic Lee Rigby în centrul Londrei, la lumina zilei, în faţa unei mulţimi de martori de către doi nord-africani islamişti a făcut înconjurul lumii. Cu câteva zile înainte vedetă era atentatul de la Boston în care au murit câţiva oameni, iar vreo 70 au fost răniţi.
Sâmbătă seara, trei zile după Londra, un alt nord-african – cel puţin aşa rezultă din înregistrarea unei camere de supraveghere – a încercat să omoare, cu un cuţit, un alt soldat dintr-o trupă anti-tero, de data asta la Paris.
De Rusia nici nu mai vorbim; acolo toate se fac în stil mare: orice atentat face de la 10 victime în sus. Ultimul a avut loc zilele trecute la Mahacikala, în Daghestan, iar altul, planificat la Moscova, a fost dejucat în ultimul moment.
Apoi: Turcia a revenit şi ea pe prima scenă a acestor evenimente sângeroase. La graniţa cu Siria au murit cel puţin 40 de persoane în atentate cu maşini-capcană. Ba chiar un turc, Serdar A., a fost arestat la Istanbul pentru că – zice poliţia turcă – voia să-l asasineze pe Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I chiar pe 29 mai a.c., cu „prilejul” aniversării a 560 de ani de la cucerirea Constantinopolului de către Mohamed al II-lea.
În sfârşit, în Irak, Afganistan, Pakistan, dar şi în alte ţări musulmane atentatele cu zeci de morţi şi sute de răniţi sunt la ordinea zilei de ani buni etc.
De cele mai multe ori aceste evenimente sunt denumite atentate; aşa le numesc şi anchetatorii, aşa le zic şi autorităţile, politice în primul rând, aşa au intrat şi în conştiinţa publică.
Dar alţii, mai puţini, le zic crime. Care ar fi deosebirea? La prima vedere, niciuna. În ambele mor oameni. Este adevărat că în atentate sunt şi răniţi, pe când în crime doar morţi, altminteri se numesc tentative. Deosebirea fundamentală între cele două acţiuni profund anti-umane stă în motivaţiile lor. Atentatele au, aproape întotdeauna, în spatele lor un motiv politic, religios sau naţionalist pe când crimele au motivaţii mai „pământeşti”: banii, răzbunarea, gelozii de tot felul, duşmănii din cauze variate, ba chiar şi tulburări de ordin psihic etc.
Să aruncăm o privire asupra evenimentelor de acest tip din ultima vreme – între ele şi cele enumerate mai sus – să vedem cam în ce categorie le-am putea încadra.
La Londra a fost ucis un singur om, este adevărat – bestial, aşa că ar părea o crimă tipică. Autorii, însă, nici nu cunoşteau victima şi au declarat sus şi tare că au făcut-o în numele lui Allah şi pentru răzbunare împotriva englezilor care au trupe în ţările Islamului şi unde omoară musulmani; deci, englezii să se întoarcă acasă la ei etc. Aşadar, motivaţia este politică, iar evenimentul se încadrează clar în categoria atentate. La fel, evenimentul din Boston sau tentativele de la Paris şi Moscova.
Dar ce caută aici Allah? De ani buni conflictele din Orientul Mjlociu şi Apropiat, cu ramificaţiile lor americane şi europene, au o puternică coloratură religioasă. Mereu auzim, şi nu de azi, de ieri, de islamişti, fundamentalism islamic, djihad, de fel de fel de organizaţii islamiste care de care mai radicale şi mai violente. Desigur, apariţia şi proliferarea unor asemenea organizaţii (Al Fatah, Hamas, Hezbollah ş.c.l.) au drept cauză originară naşterea şi întărirea statului Israel, mai ales războaiele arabo-evreieşti în care fiii lui David au ieşit mereu învingători. S-a adăugat, apoi, intervenţia euro-americană în Irak şi Afganistan. Arabii au reacţionat. Şi au apelat la cel mai eficient instrument de mobilizare în lupta împotriva „necredincioşilor” (ghiaurii, cruciaţii), adică la religie care este, încă, foarte puternică şi influentă în ţările musulmane (nu numai arabe). Numai că organizaţiile acestea ale lor, oricâţi luptători ar avea, nu pot declanşa un război propriu-zis împotriva SUA şi Europei. Şi atunci recurg la atentate, la lovituri prin surprindere, de mici proporţii, realizate de „martiri”, adică de sinucigaşi fanatizaţi printr-o instruire specială având în centru o interpretare convenabilă a Islamului.
De aceea, nu-i de mirare că europenii şi americanii pun semnul egalităţii între terorism şi islamism, între fundamentalişti şi martiri întru-Allah etc. (continuarea în ediţia din 6 iunie)
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
