Cocoşul Rocky

Sărea la bătaie la găinile mai mari, chiar dacă le ajungea până la pulpă, la fraţii şi surorile de-o seamă, la copii, adulţi, la tot ce mişca prin curte. Nu renunţa niciodată, era trântit, tăvălit, ciocănit în cap, dar se ridica şi dovedea că avea un scop clar, să nu se lase bătut, să nu abandoneze lupta şi, evident, că plictisite de aşa o gâlmă de puf insistentă, bătrânele ogrăzii îl lăsau în plata Domnului, neştiind probabil că făcând acest lucru îi confirmau propria teorie: dacă insişti mult şi cu dăruire, ai să învingi…

A crescut, s-a pomenit concurent de curte cu Chuck, al doilea cocoş, de aceeaşi mărime cu el, poate un pic chiar mai greu, dar mult mai agresiv. Chuck trântea la pământ fără drept de apel orice găină şi oricât s-ar fi împotrivit. Cu Rocky a păstrat o distanţă diplomată mult timp. Se tatonau doar din când în când, însă fără finalitate, dezamăgind toată populaţia umană care aştepta în van o luptă adevărată între doi cocoşi frumoşi şi puternici. Ei probabil ştiau asta şi se făceau doar din limbaj ca să nu înţelegem noi, cred, iar fizic se răzbunau pe găini, că, deh, le mergea mereu.

A venit însă ziua în care stăpânul casei, adică eu, a trebuit să aleagă între cei doi cocoşi pentru că, ce să-i faci, erau prea mulţi la numai 5 găini. Se consuma prea multă mâncare fără să se producă nimic concret şi erau prea frecvente scenele de violenţă gratuită asupra găinilor, iar frumuseţea pură, ce să zic, nu era apreciată la adevărata ei valoare pentru că nu am ajuns încă la acel nivel estetic. Unde mai pui că amândoi erau extrem de tentanţi pentru o şedinţă de solar la cuptor, cu sos şi toate cele. Şi, ce credeţi, Rocky, la cerinţa explicită a copiilor, a fost ales să rămână, iar Chuck să devină doar gustos. Zis şi făcut, în scurt timp, unde-i erau picioarele i-a stat şi capul, după toate normele europene în vigoare de curmare rapidă şi fără durere a vieţii… Şi toate aşteptările au fost satisfăcute, friptură mai bună nici că am mâncat vreodată, o carne proaspătă, un muşchi gustos, moale, exersat în atâtea alergări în jurul ogrăzii, nişte oase dulci… Ce să mai vorbim, mai bine mă opresc aici că iar salivez pe tastatură… A meritat, e clar… L-am pomenit şi-l vom pomeni mult timp de-acum încolo…

Rocky a fost ales pentru faptul că era atât simpatic, cât mai ales dârz în încăpăţânarea lui neschimbată de a se lupta. Cum prindea o persoană singură, cum îi sarea în spate, în cap, oriunde. Devenise spaima tuturor plozilor de pe stradă. A sărit inclusiv la soacră-mea în timp ce era aplecată peste coşul cu rufe, crezând, probabil, în misiunea lui de samurai, că era ceva mai mic. A fost pus la punct cu o matură în cap, dar nu i-a păsat. Era epocală postura lui de retragere dintr-o luptă, niciodată cu spatele, niciodată fugind umilit, ci drept, într-o parte, ţanţoş, cu capul sus şi pieptul înainte, de parcă ţi-ar fi făcut ţie o favoare că se retrage.

Ei şi am ajuns la partea cea mai interesantă a poveştii, la relaţia lui Rocky al nostru cu cei mici, copiii noştri şi ai vecinilor. Cum spuneam, au fost de ajuns doar câteva atacuri fulgerătoare ca să-i pună la respect pe toţi. Ţin minte o secvenţă epocală ca în desene animate. Cei doi băieţi, al nostru şi al vecinilor, au ajuns, printr-un concurs de împrejurări întâmplător, să îl fugărească pe cocoş cu măturile prin jurul casei. Unul dintre băieţi, al nostru, s-a oprit câteva secunde să culeagă ceva de pe jos, celălalt, plin de avânt a continuat urmărirea, dar, ce să vezi, Rocky s-a oprit deodată brusc, semeţ, realizând parcă faptul că ar putea avea şanse în faţa acelui copil inocent rămas singur şi, într-o fracţiune e secundă, a trecut la atac. Surpriza a fost atât de mare pentru băiat, încât a scăpat matura din mână şi a zbughit-o la fugă nemaioprindu-se decât în curte la el. De atunci, şi au trecut deja doi ani, nu a mai avut curaj să înfrunte monstrul, iar acesta ştie asta pentru că de fiecare dată când îl vede, îl recunoaşte şi merge direct spre el…

Cu băiatul nostru lucrurile au fost un pic altfel. La început i-a fost şi lui teamă, dar încurajat de noi să nu se lase învins de un “biet” cocoş, că e mai mare, că are la îndemână o mulţime de arme prin curte cu care să îl pună la respect, a reuşit în cele din urmă să îl domine pe golan, dar nu fără luptă, nuuuu. Aici e ceva fascinant: cocoşul, deşi era învins de fiecare dată, nu renunţa niciodată, când se ivea din nou ocazia, să iasă la înaintare. E drept că băiatul nu arăta o voinţă de fier, era ca o luptă egală, cocoşul ataca în stilul propriu, cu ciocul şi ghearele în salturi scurte, băiatul riposta cu piciorul, dar destul de reţinut şi temător ceea ce îi dădea adversarului speranţe. Asta până ce acesta din urmă obosea, după aceea se retrăgea şi era uşor prins că nu mai avea suflu. Creasta i se învineţea de ruşine, umilire mai mare nu cred că simţea vreodată…

Cu ceilalţi copii, însă, situaţia a devenit pe cât de complexă, pe atât de interesantă, trimiţând la o sumedenie de simboluri. Unii căpătaseră fobie de găini în general, de pui mici, chiar de orice înaripată, tresăreau la orice zbatere de aripi, alţii, pur şi simplu evitau curtea atunci când cocoşul era “slobod”. Şi pot spune că nu făceau asta nici la curţile păzite de câini… Cocoşul era pentru ei pe locul întâi la frică. Am fost sfătuit, evident, uneori chiar insistent, să îl fac şi pe el friptură, dar nu puteam, devenise deja o ocazie excelentă de educaţie, nu se punea problema. Trebuia păstrat, aşa ceva nu găseşti oriunde, copiii erau cei care trebuiau să se adapteze. Şi ce să vezi, nu după o zi, nici după o săptămână, ci după luni de zile, confruntându-se zi de zi cu imaginea “enervantului” au început să se obişnuiască, să înfrângă fobii care i-ar fi putut afecta întreaga viaţă. Au învăţat, cu alte cuvinte, să îşi confrunte şi să îşi depăşească fricile, să lupte. Ce lecţie de viaţă poate fi mai importantă decât aceea de a te învăţa să lupţi?

Şi iată de ce s-a luat hotărârea unanimă ca Rocky al nostru să moară de moarte bună, cum i-o fi data. La mulţi ani, Rocky, mulţumim pentru tot, man!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist