Democraţia bâtei

În capitală, sediile de campanie ale maşinăriilor de partid s-au transformat în uzine de zvonuri, bancuri, poante şi calomnii, iar canalele media afiliate acestora s-au înarmat până în dinţi pentru gherila întru apărarea democraţiei.

În marile oraşe, exercitarea democraţiei are un colorit pronunţat feudal. Vicepreşedintele Consiliul Judeţean Satu Mare îşi strânge păstoriţii cu uşa (profesori, funcţionari, preoţi), ameninţând că, dacă trandafirii pierd alegerile, pre multă lume va popi el. Cine nu lucrează pentru democraţie pleacă acasă. Prin alte părţi umblă vorba că angajaţii Primăriei sunt stimulaţi cu pierderea serviciului să semneze angajamente de fidelitate electorală. O calomnie, desigur. Omul votează după cum i se dictează. De către conştiinţă.

Prin sate şi comune (Leu, jud. Dolj; Răuceşti, jud. Neamţ; Oarja, jud. Argeş) dreptcredincioşii apără democraţia cu preţul sacrificiului de sine. Se aruncă vorbe grele, se dau pumni şi picioare, se dă foc la maşini. Agitaţia de furci şi de topoare e un exerciţiu democratic firesc.

E bine de ştiut că democraţia parlamentară românească s-a născut în zodia violenţei. Cine citeşte ziarele şi memoriile gazetarilor din a doua jumătate secolului al XIX-lea află că timpul îşi schimbă părul, dar năravurile nu.

Informaţii interesante descoperim, de pildă, în volumul lui George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat (Editura „Universul”, 1944), care include poveşti instructive despre facerea democraţiei cu bâta. Către finele veacului al XIX-lea, „prupaganda” se făcea cu vadra. Vardiştii (gardienii publici) şi negustorii de băuturi animau şi prelucrau mulţimile cu litra. Când se pornea votul, alegătorii primeau jumătate din mita promisă să voteze cu un anumit candidat, iar cealaltă jumătate o primeau după ce-şi dovedeau onestitatea democratică.

Dacă alegătorul umbla cu „fofârliga”, zicând una şi făcând alta, paznicii democraţiei „îl scuturau de cruce de-i înmuiau oasele, îi opreau sângele din nas cu căciula (…), şi, dacă nu reuşea el singur să se strecoare „afară din rază” îi făceau ei „onoru” să-l ducă la braţ sau cu targa până la poarta „domiţilului” respectiv” (p. 314-315).

Pe atunci, figurile tutelare ale campaniei electorale nu erau politicienii, ci bătăuşii. Îi recomandau numele, talentul şi manierele, iar Costescu îi descrie cu vervă pe aceşti eroi ai democraţiei româneşti: „Dintre aceşti campioni amintim aci doar pe cei mai de seamă şi a căror reputaţie era bine cunoscută de toată lumea, precum: Manafu, Scofiţă, Vînă de Bou, Falcă de măgar şi Ionică Lungu (…), Diaconescu Bărbosu şi Gică Talianu (…), State Scorţeanu şi Mitu Cîrpă-n nas” (p. 316).

Portul şi moravurile erau pe măsura notorietăţii campionilor şi nu este lipsit de relevanţă să amintim că ceva din ţinuta şi bunele maniere ale făurarilor democraţiei noastre s-a alungit, ca un arc peste timp, până în prezent. Citiţi, vă rog, secvenţa de mai jos şi cugetaţi la costumele şi talentul persuasiv al unora dintre politicienii de azi.

Voinicii „purtau costumul lor obişnuit de „jarcaleţi” sau de „mardeiaşi” la care mai adăugau ca găteală nişte inele groase, nu d-alea bătute cu pietre nestimate, dar unele potrivite pe dantura adversarilor întâmplători; iar, ca brăţară, la mâna dreaptă, câte o cureluşă de care atârna – aşa, de fason – câte o bâtă de lemn de corn noduros şi care nu se rupea nici când nimerea peste ţurloaie.

De altminteri, oamenii aceia era toţi, „la o adicătelea”, nişte băieţi foarte… de treabă. Ei se cinsteau şi chiar se lăsau cinstiţi ca oricare alţii, oriunde şi de către oricine, numai să fi avut grijă să le respecţi grantul, să nu-i fi luat cumva în periplizon (zeflemea – n.a.) şi mai ales să nu te fi luat cu ei în contradicţie pă chestia Politicei”. (p. 319)

Mai presus de aceste gingaşe reguli de comportament electoral, arma de temut în facerea democraţiei româneşti a fost demagogia, iar efectele acesteia nu au scăpat lucidităţii gazetarului Eminescu. Din punct de vedere politic – scrie Eminescu – ideile demagogice fac să triumfe cel incapabil contra celui capabil, cel corupt contra celui onest, cel ce caută a-şi face trebile contra celui ce vrea binele ţării. În statul demagogic puterea dispreţuieşte poporul şi poporul dispreţuieşte puterea.

E adevărat. Oamenilor le este greaţă de aşa democraţie.

Postscripta: Instantaneu electoral din 27 aprilie 1875: „O ghioagă trimisă ca o praştie de către unul din bătăuşi mă loveşte în creştetul capului. Pierd cunoştinţa şi cad. Când îmi vin în fire un ipistat în haine civile, un biet om mărunt, oacheş şi slab, se afla lângă mine. Cum mă scol încep să vociferez! Nu-mi mai amintesc ce am spus, dar ştiu că am perorat contra guvernului, a bandelor şi a asasinilor” (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată,Editura ziarului Universul, 1927, vol. I, p. 140).

Instantaneu electoral din 4 noiembrie 2014: „Să-i ia mama dracului pe toţi, că n-am nevoie de toţi nenorocţii în jurul meu. Deci am nevoie decât de cei cu care pot face treabă, restul valea. Pleacă la mama dracului toţi, n-am nevoie de niciunul (…) dacă te chem la mine şi nu vii îţi garantez că vei zbura! Şi nu numai tu! Păi ce faceţi voi, mă, voi faceţi regula?” Mircea Govor, vicepreşedintele PSD al Consiliului Judeţean Satu Mare.

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi