Caută 
1 MIN
Citeşti şi te întrebi câte hectare va fi având grădina lui Dumnezeu.
Gay şi evlavioşi, două aberaţii de sorginte comună. Cam aşa s-ar putea rezuma săptămâna trecută la noi. De ce „comună”, mă explic mai încolo. Pe rând: homosexualii noştri şi pretenţiile lor de a mărşălui prin centrul capitalei. Tot aud chestii din astea, ba la Moscova, ba prin alte părţi (la Azerbaidjan, de exemplu, unde s-a lăsat, previzibil, cu bătăi). Iată un moft la al cărui tâlc profund n-ar strica să medităm. Un punct de vedere larg, reprezentând cumva media statistică, ar fi: dacă le place, treaba lor! Toleranţa care ni se cere asta e, la o adică. Cât nu ne priveşte, cât nu ne vexează (încă un verb de la Arghezi), e la discreţia lor, facă ce vor (oh, cum mă mănâncă să recurg la argouri aici!; dincolo de deliciile inerente, e şi mai adecvat câteodată…). Dar când lucrurile trec de pragul strictei intimităţi şi se deversează în social, să am pardon: nu văd de ce aş împrumuta limbajul pudibond până la ipocrizie al oficialilor. Să se gândească cineva la rolul anumitor termeni în discursul public: e suficientă o mică şi, aparent, inofensivă substituţie, că am şi obţinut trucajul, realitatea nu mai compare în formele ei genuine (şi, da, deloc simpatice uneori). „Antidiscriminare”, cu vorba legii adoptată în acest sens anul trecut, este expurgat de orice aluzie, cât de vagă, la deloc onorabilul „poponar”. Operăm la nivelul termenilor pentru a machia nişte lucruri scabroase prin ele însele. Dispărând, într-o zi sinistră, sinonimele, ce premier sau speaker s-ar încumeta să pronunţe pe şleau, şi încă într-o ţară unde, conform ultimului Barometru de Opinie Publică (http://www.timpul.md/articol/gay-ii-refuza-un-mar-in-teatrul-de-vara-43802.html), „85 la sută dinte moldoveni nu ar accepta ca homosexualii să locuiască în RM, iar peste 90 la sută nu doresc să aibă vreun vecin cu o astfel de orientare”? N-o să îndemn, ca Xerxes, să… biciuim dicţionarul, dar experimentul ar fi de făcut într-o zona în care interesul poartă fesul mai abitir decât aiurea.
Asta fiindcă şi legea cu pricina, şi pretenţiile de paradă prin Piaţa Marii Adunări Naţionale ale pederaştilor şi lesbienelor de la noi pică nu ştiu cum hodoronc-tronc, sunt fără o logică profundă (sau naturală, dacă vreţi). Că oamenii au nevoie (să folosesc şi eu un eufemism), se mai poate înţelege (deşi chiar nu e cazul să ni se forţeze facultăţile respective: avem destule alte domenii care ne cer, la fel de imperios, comprehensiune). E de consimţit, la o adică, şi că şi-au impus legal condiţia. Poate că era nevoie, fiindcă BOP-ul mai spune că 98 la sută „nu ar accepta ca homosexualii să le fie rude”, ceea ce înseamnă, net, animozitate generalizată, propriu-zis, brânci şi etichete sau o marginalizare fără drept de apel. Nu prea cred articolele de specialitate, care ne învăţă răbdător cum devine, vezi-doamne, cu mutaţia preferinţelor, dar le iau sub beneficiu de inventar – încă nu l-am citit pe Proust până la capăt, vorba unui bun prieten. Ce moft însă e ăsta de a-ţi etala nurii în public? De ce trebuie să ştiu eu, de ce trebuie să afle nepoata mea că unii şi-au făcut din posterior o cauză şi un destin? Impudoarea aceasta se percepe, normal, ca o agresiune, de unde şi reacţiile, perfect motivate psihologic. Mă abţin deocamdată să agit, ca alţii, flamura ortodoxiei – mă tem că Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove (care se prenumără printre solicitanţii de interzicere a marşului organizat de „GenderDoc-M”) are din ce în ce mai puţine drepturi morale să dea, ea însăşi, cu piatra. Dar forţa uriaşă a tradiţiei, o viziune consolidată vreme de sute e ani nu pot fi nicidecum ignorate.Marşul gay-lor şi lesbienelor nu e numai o obrăznicie extravagantă (şi, implicit, un demers de a instituţionaliza obscenitatea), dar şi un mod – poate în primul rând – de a ne umili în diacronie.
Ce şi-au mai propus să facă: să arboreze un drapel, „Curcubeul pe Nistru” şi să inaugureze o expoziţie de fotografie „Propria cameră”. Citeşti şi te întrebi câte hectare va fi având grădina lui Dumnezeu.
*
„Evlavioşii” despre care vorbeam fac, şi ei, parte din categoria aceasta a deşănţatului social, dacă pot spune aşa. I-am revăzut de Blajini la cimitire, ca în anii trecuţi, cu merţane, bijuterii, rochii exorbitant de scumpe, televiziunile ne-au decupat imagini de veritabilă apocalipsă gastronomică printre morminte. Un dezgust de neexprimat. Şi ăştia sunt falşi şi defazaţi iremediabil faţă de adevăratele probleme sociale. Şi o babă, şi cealaltă se piaptănă în timp ce terenul (cel valoric, în primul rând) ne fuge năvalnic de sub picioare. Forme ale nesimţirii care ne vor pretinde cât de curând scadenţă.
Ghenadie Nicu este corespondentul “Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova
