În final, cu chiu şi vai, am ajuns iar la buhai

* Când se întâmplă câte o cotitură fericită în cursul istoriei, cum a fost în ’89 şi cum a fost duminică, se ridică şi un val de speranţe, mai ales din partea celor mai lipsiţi de speranţă. Cu o floare nu se face primăvară şi cu un preşedinte nu vine bunăstarea aşa, peste noapte, că doar nu aduce bani de-acasă, pentru pensii şi salarii, dar, într-unele cazuri (cel de faţă, de pildă), poate reprezenta o garanţie că fondurile respective vor ajunge chiar la destinatari şi nu se vor rătăci, după un drum lung, ocolitor şi neasfaltat, prin conturile altora. Iată de ce avem mai multe speranţe acum, la final de toamnă rece şi ploioasă, decât cu luni în urmă. Lupta nu s-a încheiat, dar s-a suferit destul pe câmpul de bătălie, am obţinut o victorie la care cu greu puteam visa (şi pentru care vă mulţumim!), aşadar ne putem relaxa, pentru o scurtă perioadă. Ne relaxăm, vorba vine, fiindcă, după cum poate v-aţi obişnuit deja, lăsăm televizorul şi realitatea din jur, luând harapnicul, buhaiul, clopoţelul şi zdrânga din pod. Ne trebuie ceva vreme pentru a le acorda şi a le pune în ton cu situaţia de la sfârşitul de an 2014, ca să sune cum trebuie, într-un cadru cât mai festiv. Aşadar şi prin urmare, ne-apucăm de pluguşoare! Hăăăi-hăi!