Misiunea Sfântului Părinte

Impresia pregnantă pe care ţi-o lasă conduita noului papă Francisc este cea a smereniei. Sfântul Părinte ne-a invitat să ne întoarcem la bucuriile simple. Compasiunea, tandreţea, speranţa au fost insistent evocate, în opoziţie cu materialismul şi pesimismul cenuşiu al vremurilor noastre de îngrijorătoare criză. În cadenţa şi naturaleţea rostirii acestui crez, îndrăznesc să întrevăd psihologia unui reformator. Dacă primele impresii se vor confirma, peste un timp vom putea vorbi despre un pontificat istoric. Reformatorii credinţei au debutat mereu prin a observa înstrăinarea Bisericii de sensul genuin al creştinismului. Supraîncărcătura instituţională, dar şi lucrarea veacurilor, par să opacizeze substanţa profundă a credinţei, până acolo încât o îndepărtează, prin discursivitate şi formalism, de înţelesurile sale autentice din vremurile de început. Eminescu dezvolta într-un loc următoarea idee: reformatorii autentici nu strică Legea, ci îi redescoperă înţelesurile uitate. Istoria Bisericii Romei cunoaşte reformatori care au relansat credinţa prin diverse mijloace, dintre care cel mai important mi se pare a fi cel al întoarcerii la surse. Nu pentru a copia originile – operaţiune de altfel imposibilă – ci pentru a te lăsa cuprins de lucrarea regăsirii Treimii celei adevărate. Şi în Biserica Constantinopolului – Marea Biserică ajunsă în captivitate după 1453 – au fost reformatori care au mizat pe filosofia autenticităţii. Iar pe slujitorii adevăraţi ce mi-a fost dăruit să-i cunosc, de genul Părintelui Cleopa, i-am perceput în lumina bucuriei simple a slujirii.

Servus Servorum Dei, spune un adagiu creştin consacrat în spaţiul latinesc, dar perfect valabil şi în cel răsăritean. A-i sluji pe slujitorii lui Dumnezeu este înţelesul pe cât de simplu pe atât de adânc al păstoririi. Papa Francisc a început prin a „reforma“ relaţia cu credincioşii, binecuvântându-i nu ca un Principe al Bisericii, ci rugându-i pe ei să-l binecuvânteze.

Noul ministeriu petrin, prefaţat de o cohortă de „profeţii“ şi speculaţii, începe sub semnul unei mari speranţe. Lumea trăieşte o profundă criză morală, creştinismul s-a formalizat adesea, ajungând să fie perceput ca un „discurs“ între altele, capitalismul de criză îşi reglează conturile bancare pe seama celor mulţi, abandonaţi atât de guvernele responsabile cât şi de cele marionetă în braţele disperării, pesimismul şi neîncrederea în viitorul omenirii au devenit monede curente, iar goana după bogăţie ia accente devastatoare.

Papa Francisc a trăit marile suferinţe ale secolului în mult încercata lui ţară, Argentina. A văzut destule pe continentul prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, dintre popoare şi conducători, dintre speranţe şi iluzii. Creştinismul social nu a fost niciunde mai viu decât în ţara populismului peronist şi a dictaturilor militare. În Macondo s-au întâmplat crime, s-au imaginat utopii şi a încolţit un tip de păstorire creştină cu accente marxiste, pe alocuri, dar în acord profund cu faptele şi învăţătura Mântuitorului. Din această nobilă tradiţie a slujirii oamenilor nedreptăţiţi şi umiliţi vine noul papă. El e simplu întrucât credincioşii de care s-a îngrijt în ţara lui au fost seduşi şi abandonaţi de atâţia sceleraţi, încât doar credinţa i-a salvat. În papa Francisc, Biserica Romei a consacrat un păstor simplu, după chipul şi asemănarea poporului lui, cum în Ioan Paul al II-lea a validat un luptător pentru demnitatea popoarelor captive.

Se vor împlini curând 1000 de ani de la Marea Schismă Orientală din 1054. A fost începutul unei sfâşieri în corpul Bisericii, ce continuă până astăzi. Pricinile de ordin teologic, dar cu deosebire cele lumeşti, care stau la originea acestui ne­bulos gest, care a fracturat geopolitic Europa, dar şi conştiinţa europeană, fie aparţin istoriei, fie nu mai au decât o relevanţă minoră şi cel mai adesea confuză în mintea creştinilor de astăzi. Mişcarea ecumenică, ce a fost croită din start deficitar şi partizan, nu a propus soluţii autentice. Nu-i neg rolul în deschiderea şi susţinerea dialogului interconfesional, însă e timpul, poate şi sub presiunea comemorării mileniului segregării, ca oameni cu idei proaspete, inspiraţi de curaj moral şi autentică iubire creş­tină, să facă pasul decisiv de la istoria ideilor la cea a faptelor. Simplitatea acestui papă fără CV princiar, venind dintr-un teritoriu mai detaşat de constrângerile „centrului“ roman, îmi dă speranţe că apelul lui sincer în favoarea bucuriei credinţei au­tentice, la care adaug gestul fără precedent al invitării patriarhului ecumenic al Constantinopolului, pentru prima dată de la Marea Schismă, reprezintă doar interfaţa unei acţiuni istorice pentru reunificare. Adevărata reunificare trebuie să se realizeze între bisericile romano-catolică şi ortodoxă, atât din raţiuni de ordin istoric, cât şi teologic. Nu va fi deloc uşor, dar cred că mileniul discordiei trebuie să se închidă.

S-au închis capitole întregi ale urii între naţiunile Europei, iar de peste şase decenii ele convieţuiesc paşnic în Uniunea Europeană. Cine ar fi crezut în această utopie cu 70 de ani în urmă?

Papa Francisc vine de dincolo de mări, nefiind încărcat de amintirea certurilor teologice de pe bătrânul continent; e simplu, curajos şi autentic. Europa unită s-a înfăptuit după război şi sub presiunea benefică a modelului american de unitate. Venind din America Latină, Sfântul Părinte are o mai corectă percepţie a sensului mişcării istorice a bisericii creştine europene. Aceasta e speranţa ce o leg de ministeriul său.
 

Mihai Dorin este conferenţiar doctor în cadrul Catedrei de Ştiinţe Socio-umane a Universităţii Tehnice „Gh. Asachi“, Iaşi