Moartea unui artist

 Însă nu e, din păcate, şi cazul literaturii dramatice române. Deoarece regizorii români contemporani sunt interesaţi, în acord cu firea cameleonică a românului, de texte aparţinând celor mai diverse literaturi avem din fericire o situaţie destul de bună în ceea ce priveşte încercările scenice felurite.

Există însă şi texte româneşti aproape necunoscute prin apariţie scenică care, atunci când atenţia unui regizor se îndreaptă asupra lor, pot recâştiga interesul astăzi. Este şi cazul piesei de teatru Moartea unui artist, scrisă în 1960 şi publicată în 1975, pusă în scenă la Iaşi de Irina Popescu Boieru. Dintre piesele lui Horia Lovinescu (1917-1983), Moartea unui artist este cea mai reuşită. Piesa interesează pentru caracterul autobiografic (dramaturgul oscilează între stilul propagandistic şi ideile avangardiste), mărturisit într-un cuvânt înainte la piesă (fiecare artist se confruntă la un moment dat cu spaima efemerităţii ori a inutilităţii artei sale, în mod simbolic cu propria moarte). Astfel, piesa atrage atenţia prin simbolistică şi motive, dar mai ales prin tematica şi relaţiile de familie.

Arta formelor noi se confruntă cu arta formelor învechite, umanistă, raţionalistă prin relaţia tensionată dintre sculptorul de geniu Manole Crudu (Emil Coşeru) şi fiul său, Vlad (Andrei Sava). Vlad îşi acuză tatăl de tezism în ceea ce priveşte arta sa ”de predicator umanist” şi de neglijare a copiilor în ceea ce priveşte rolul său în familie. Laturii tenebroase a vieţii şi psihicului uman îi corespunde o artă a tenebrelor, căreia Manole i se opune cu atâta îndârjire, până la contopire. Relaţia tatălui cu fiul cel mic, Toma (Radu Ghilaş) este mai superficială, menţinută în limitele formalismului. Însă relaţia cu fiul său cel mare contează cu adevărat: pendulând între invidie şi ură, frământat de propriile-i tenebre, trăind în umbra geniului tatălui, Vlad şi-a îngropat în sine pasiunea şi devotamentul faţă de tatăl său, acestea ajungând să se manifeste abia la final.

Prăpastia, corbul sunt prefigurări ale morţii, introduse în corpul piesei din literatura universală. Manole s-a protejat printr-o artă luminoasă a formelor apolinice atât de întunecimile şi latura dionisiacă a vieţii, cât şi de abisurile sufleteşti, sacrificându-i în schimb pe cei dragi. Mitul Meşterului Manole primeşte valenţe moderne: creatorul o secătuieşte de energie vitală pe femeia care-l iubeşte (Claudia Roxan/ Mihaela Arsenescu-Werner) pentru a-şi alimenta imaginaţia şi a putea crea. Ea nu mai e muză, ci punctul arhimedic de care el se agaţă cu îndârjite pentru a nu cădea în vid. Neantul îl atrage cu o forţă imensă, cu aceeaşi forţă cu care l-a negat toată viaţa, sculptând ”triumful omului asupra haosului şi morţii”. Frica de moarte scoate la iveală o realitate a propriei fiinţe, până atunci necunoscută, pe care Manole încearcă să o înăbuşe, dezgustat.

Abuzul de livresc (Poe, Shakespeare, Cehov), alături de creaţii tradiţionale (Meşterul Manole, Mioriţa), forţarea unei scheme cehoviene (textul face referire în mod explicit la Pescăruşul), pe lângă care se trece împrumutând ceva din existenţa anostă a caracterelor cenuşii cu o dinamică interioară fragilă şi zbuciumată fac dificilă montarea piesei. Regizoarea mizează foarte mult pe actori şi are inspiraţia ca, în contextul unei puneri în scenă per ansamblu conformiste, dar într-un decor schematizat, minimalist, sugestiv să lase actorii să se exprime foarte mult. Distribuie tineri talentaţi, care dinamizează scena, alături de colegii lor mai experimentaţi. Astfel, rolul lui Andrei Sava este o partitură de sine stătătoare, tânărul actor fiind extrem de ingenios în a scoate la iveală umbrele sinelui, tot ceea ce viermuieşte şi colcăie în om. Ada Lupu (Cristina) îşi face veridic rolul de ”gâsculiţă dulce”, cu efuziuni şi indignări credibile, fără efecte de clarobscur, dar cu toate acestea manifestă o anume ironie faţă de propriul rol, care ar putea fi interpretată ca distanţă sau nehotărâre. Prezenţa fugitivă în scenă a lui Radu Homiceanu (reporterul) cu un tricou cu imprimeu intens colorat reprezintă o notă foarte actuală.

Emil Coşeru nu se desprinde niciodată de rolurile anterioare care s-au sedimentat în structura sa artistică şi contribuie la crearea unor personaje tot mai complexe. Actor contrastant, întruchipează deopotrivă furia nestăpânită şi temperanţa. Joacă alături de partenera sa de scenă, Claudia Arsenescu-Werner care nu ezită să-şi afirme teatralitatea. Prestaţia Brânduşei Aciobăniţei (Aglaia) distrage spectatorul de la gravitatea problemelor legate de creator şi artă, contrapunctând momentele de maximă încordare (intrările nocturne ale Doinei Deleanu/ Domnica, bătăile de aripi prevestind sfârşitul, luminile care pâlpâie). Doctorul (Daniel Busuioc) e un personaj cehovian numai tehnic vorbind, ca şi cel textual introdus de regizoare în locul inginerului care părea că aminteşte cumva de cadrul politic din timpul scrierii piesei. Lui Radu Ghilaş (Toma) îi revine rolul de a reda imprevizibilul, claritatea care ascunde întotdeauna o umbră.

(Moartea unui artist de Horia Lovinescu, regia: Irina Popescu Boieru, distribuţia: Emil Coşeru, Mihaela Arsenescu-Werner, Doina Deleanu, Andrei Grigore Sava, Radu Ghilaş, Brânduşa Aciobăniţei, Ada Lupu, Daniel Busuioc, Radu Homiceanu, scenografia: Rodica Arghir, premiera: 31 octombrie 2017, Sala Studio ”Teofil Vâlcu”, TNI)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)