O sfeştanie artistică

Despre proiectul lui Dan Acostioaei, derulat sâmbătă seara la tranzit.ro/Iaşi, în spaţiul de pe Strada Lăpuşneanu, m-aş fi aşteptat, încă din zorii zilei următoare, să curgă valuri de cerneală. Mai întâi, datorită notorietăţii celui sus-pomenit (artist vizual, cadru didactic la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, printre puţinii români expozanţi la Muzeele „Reina Sofia” din Madrid şi „Tate Modern” din Londra). Apoi, dată fiind excelenţa intelectuală de care sunt suspectaţi mulţi dintre cei ce frecventează instituţia organizatoare (artişti, curatori, critici de respiraţie internaţională). Greu de presupus că evenimentul nu şi-a devoalat îndeajuns mizele speculative, nici că ar fi trecut în ochii participanţilor drept insuficient de provocator sau nu îndeajuns de problematic.  

Câteva cuvinte despre protagonist… Preocupările-i recente sunt circumscrise parţial „artei contextuale” (vizând modalităţi specifice de implicare, participare şi acţiune comunitare), parţial „artei conceptuale” (în care forma, expresia, vocabularul sunt atelate unor idei sau mesaje de fundal). Lucrările sale (proiecţii video, fotografii, instalaţii) investighează critic modelele identitare ale tranziţiei româneşti, dar şi condiţionările economice, ideologice, sociale asupra producţiei artistice din Europa de Est.

Ce am putut vedea în incinta tinerei şi curajoasei asociaţii, interesată prioritar de promovarea artei contemporane? În primă instanţă, o slujbă de sfinţire a „casei” alocate artiştilor, oficiată cu sinceră determinare şi reală condescendenţă de un distins reprezentant al clerului ortodox ieşean. Care este rolul unui asemenea ritual, ataşat – se ştie – unei tradiţii creştine destul de îndepărtate? Ce semnificaţii presupune acesta? Pentru a nu mă hazarda în aproximări, citez dintr-o sursă non-echivocă, religioasă: „Slujba sfeştaniei cuprinde sfinţirea apei, stropirea cu apă sfinţită a celor prezenţi şi a tuturor camerelor… Prin stropirea cu Agheasmă, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc, se îndepărtează, aşadar, prezenţa răului din casă, se iartă păcatele cele mici, gândurile cele rele, mintea se curăţă de lucrurile cele spurcate, bolile se izgonesc şi se dă sănătate sufletului şi trupului; se binecuvântează casa cu har de la Dumnezeu, cu lumină divină. Casa nesfinţită, ca şi omul nebotezat, este vulnerabilă lucrării celui rău, poate fi bântuită de duhuri rele şi de răutăţile oamenilor, de vrăjitorii sau blesteme. Însă casa sfinţită şi cei ce locuiesc în casa sfinţită şi binecuvântată sunt ocrotiţi în faţa tuturor relelor, dacă ei înşişi nu aduc răul în casă prin săvârşirea lui”. Pentru ca ceremonialul să se dovedească eficient, se recomandă ca gazda să-şi facă în prealabil curăţenie la interior, iar locatarii – să se spovedească, pentru a se „curăţa” de păcate.  

În mare, lucrurile s-au petrecut „ca la carte”. Au fost aduse cele trebuincioase: vasul cu apă curată, paharul cu ulei, beţişorul înfăşurat la unul din capete cu vată, lumânările, tămâia şi, neapărat, mănunchiul de busuioc. Postat la loc de cinste, în capul unei mese pline cu bucate, pahare şi carafe de vin, preotul şi-a făcut conştiincios datoria, propunând aghezmuirea într-o variantă scurtă (de doar câteva minute) şi simplificată (fără trafalet). Printre rugăciuni şi cântări, a sfinţit apa, apoi colţurile încăperii, stropindu-i generos pe cei prezenţi cu buchetul de busuioc. Opţional, a uns frunţile păcătoşilor cu mirul sfinţit, binecuvântând pe fiecare. A citit fără grabă pomelnicul celor vii, adică numele celor angajaţi să-şi asume pe viitor locuirea artistică. Publicul s-a conformat cu fidelitate ritualului, răspunzând prin gesturi şi cuvinte adecvate sobrietăţii momentului.

Foto: AltIasi

Unde este arta?, s-or fi întrebat cârcotaşii. În chiar ritualul de sfinţire? În scenariul spontan, neregizat, al socializării şi relaţionării celor prezenţi? Cine să fi fost „actorul” principal? Preotul, oficiantul slujbei? Sau artistul, cel care a pus la cale întregul eveniment? Care să fie relele, slăbiciunile, „păcatele” pe care acesta din urmă şi le-ar dori exorcizate din noul spaţiu? Demonii improvizaţiei, aroganţei şi imposturii? Fantomele socialismului şi comunismului? Materialismul ateu? Ce s-a petrecut totuşi sub ochii noştri? O sfeştanie… artistică? Un performance religios?  

Cu certitudine, Dan Acostioaei are pregătite răspunsuri la fiecare din întrebări. Sumarul statement pus la dispoziţie ne oferă câteva indicii: „Proiectul mizează pe faptul că aprecierea oricărei forme de artă implică o formă de reverenţă pioasă foarte asemănătoare cu sentimentul religios. Atât actul credinţei religioase, cât şi încrederea în puterea artei de a crea realitate se intersectează în punctul în care acestea se materializează”. Credinţa poate fi liantul religiozităţii, dar şi punctul decisiv al experienţei artistice, văzută ca o formă laică, profană, de con-sacrare. Un performance, bunăoară, este inconceptibil fără dedublare histrionică, mobilizare afectivă şi transfigurare. Ca şi preotul, artistul investeşte necondiţionat încredere sau credinţă în ceea ce face.

Proiectul lui Dan Acostioei mi s-a părut, deopotrivă, îndrăzneţşi provocator. El ilustrează situaţia în care poţi face artă chiar şi sabotând-o cu inteligenţă din interior. Un amănunt a scăpat organizatorilor… Firma de catering de la Pompe funebre, responsabilă cu agrementul culinar, a oferit mesenilor colaci, colivă şi lumânări, potrivite mai curând la parastase şi înmormântări. Încă nu m-am dumirit. S-o fi prăpădit totuşi ceva? 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă) 

Publicitate și alte recomandări video