Preţul literaturii sub comunism

Scriam, acum câteva săptămâni, un articol comemorativ, în intenţia de a atrage atenţia asupra dispariţiei unui mare cărturar, Nicolae Balotă. Între timp, a ajuns la mine un studiu care nu schimbă, desigur, nimic din evaluarea operei, dar s-ar putea să modifice multe în ceea ce priveşte percepţia, în spaţiul public, al acestui intelectual cum literatura noastră nu are mulţi. Nu verdicte morale îmi propun să ofer în cele ce urmează, ci mai degrabă încerc să formulez unele întrebări, în ideea de a nu schematiza un caz, dintre atâtea altele, deformate de contactul, obligatoriu acesta pentru orice scriitor care dorea să îşi vadă opera publicată, cu sistemul comunist. Despre ce este vorba?

Din păcate, cercetările de dată recentă ale lui Gabriel Andreescu, cel care, în lucrarea sa despre manipularea Arhivelor Securităţii, spălase cumva obrazul cărturarului Nicolae Balotă, dovedesc, fără greş, colaborarea strânsă a criticului cu Securitatea. Nicolae Balotă a dat informaţii, a primit misiuni în străinătate, a primit bani în schimbul acestor servicii şi, mai grav decât toate astea, nu a avut seninătatea să îşi asume până la capăt compromisul. Care sigur că e unul personal, dar are şi implicaţii, adesea grave, asupra celorlalţi. Sper din toată inima să o fi făcut în memoriile încă nepublicate. Sigur, nimic din această tristă realitate nu ştirbeşte prestigiul operei sale.

Paradoxal, cedările s-au îngroşat atunci când autorul a obţinut ceea ce merita din plin: notorietatea în lumea literară şi academică. Mă feresc să judec tranşant astfel de cazuri; Nicolae Balotă a făcut ani grei de temniţă şi de domiciliu forţat. Ca şi alţi mari scriitori şi intelectuali români, precum Ion Caraion, Adrian Marino, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, I.D. Sîrbu, Al. Ivasiuc etc. etc., el a cunoscut crunta realitate a puşcăriilor anilor 50. Iar drama lor a fost dublă, pentru că nu le-a întrerupt doar viaţa civilă, ci le-a fracturat vocaţia: la 30-40 de ani, atunci când se aflau în plină efuziune creatoare, aceşti autori realmente dotaţi, au fost smulşi din bibliotecă şi aruncaţi în beciuri. În loc de respect şi recunoaştere, istoria le-a oferit umilinţă, batjocură, frustrare. Cum să-i acuzi fără nuanţe? Cum să le pretinzi să rămână curaţi şi sereni, precum Steinhardt? Sau intransigenţi precum Goma? Eroismul, martirajul nu sunt atitudini pe care avem dreptul să le pretindem celorlalţi; le admirăm atunci când se manifestă, deşi, să recunoaştem, lumea românească postcomunistă şi-a căutat reperele în altă parte.

Astfel de cazuri sunt dramatice, dacă nu le simplificăm. Iar întrebările pe care ele le ridică nu admit răspunsuri categorice. Răscumpără opera compromisul moral al unui creator? După părerea mea – nu, dar suntem obligaţi şi să răsturnăm termenii problemei: nici compromisul nu anulează opera. Tot discutând aceste cazuri contorsionate, schimonosite de presiunile istoriei, nici nu sesizăm că adevăraţii vinovaţi, tartorii unui sistem de represiune au dispărut discret din peisaj: nu-i mai zărim, ne-a dispărut şi interesul pentru ei. Ţapi ispăşitori sunt aceşti mari scriitori care au avut slăbiciunea să creadă că negoţul merită făcut, că obligaţia de a-şi scrie şi publica opera trebuie pusă în act cu orice preţ. O vocaţie autentică înăbuşită reprezintă o dramă aproape imposibil de depăşit, dar ce ne interesează pe noi astfel de amănunte?

Concluzia pertinentă pe care merită să o tragem de aici este aceea a unei constatări care şi ea, nu ştiu cum se face, nu mai e la modă: ce vremuri anapoda a traversat România vreme de jumătate de secol, dacă şi marile ei talente şi valori au fost nevoite să se întineze pentru a răzbi, vorba unui scriitor nici el pur, la lumină… Comunismul, prin agenţii săi activi, trebuie învinuit fără preget. Or, noi, azi, ce facem? Îi ascultăm, uneori cu un interes vinovat, alteori cu o pasivitate nu mai puţin vinovată, pe Dumitru Popescu Dumnezeu, pe Ion Brad, pe Dinu Săraru, care se eroizează grotesc şi ne dau lecţii despre partea bună a comunismului şi îi acuzăm fără nuanţe pe Doinaş, pe Caraion, pe Balotă, pe Marino şi pe alţi nefericiţi, care au dus, alături de mulţi alţi mari scriitori, literatura română adevărată, marea literatură română, mai departe.

De fapt, întrebarea cu adevărat frisonantă este următoarea: ar fi fost posibilă literatura română din timpul comunismului fără astfel de cedări? Şi dacă nu ar fi fost posibilă, şi dacă ar fi fost, a meritat? Oricum am răspunde, decenţa ar trebui să ne îndemne să căutăm principalii vinovaţi în centrul sistemului, nu la marginea lui.

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi