Caută 
1 MIN
Ceea ce se întâmplă, însă, în ultimele zile în Libia, nu mai este rezultatul unor nemulţumiri individuale şi nici al acţiunii unor grupări teroriste islamice sau de altă natură. Este vorba de cu totul altceva. Şi acest altceva aminteşte de ceea ce s-a întâmplat în ţările europene foste comuniste, după căderea regimului. Cine nu-şi aminteşte de cuvântul lustraţie, mult invocat şi în România, până acum câtiva ani?
Iată, însă, că lustraţia, ca scop şi instrument politic, a ajuns şi în Africa, mai exact în Libia; nici foştii colaboratori ai lui Mubarak, în Egipt, nu se simt prea bine.
În Libia – ca şi în alte părţi – lustraţia este cerută în mod firesc, de cei care l-au răsturnat pe Gaddafi şi pe-ai lui, şi care văd că unii dintre aceştia au rămas în capul mesei. Drept pentru care au cerut o lege care să le interzică foştilor oficiali din regimul trecut să ocupe anumite funcţii, pe o anumită perioadă de timp etc.
Proiectul se află în dezbaterea Congresului Naţional General –Parlamentul -, dar votarea lui întârzie mult. În consecinţă, partizanii lustraţiei au trecut la acţiune.
Or, în Libia, ca şi în oricare ţară africană – aş zice şi musulmană – acţiune fără arme nu se poate. Militanţii anti-Gaddafi au rămas cu armele pe care au pus mâna în timpul Revoluţiei – puşti, mitraliere – la care au adăugat, ulterior, şi altele, mai moferne, cum ar fi tunurile antiaeriene şi lansatoarele de rachete. Înarmaţi până în dinţi, au blocat Ministerul de Externe şi pe cel de Justiţie, au aruncat în aer un Comisariat de Poliţie – în 27 şi 29 aprilie – etc., şi cer, insistent, adoptarea legii amintite…
Lucrurile, însă, nu sunt deloc simple. În multe funcţii din administraţia de Stat – centrală şi locală – sunt tot cei din timpul lui Gaddafi. Motivele sunt mai multe între care unul foarte simplu: cei vechi sunt cei mai pricepuţi în domeniu – pentru că revoluţionarii au ei entuziasm şi curaj, dar nu prea au şcoală. Entuziasmul şi curajul sunt indispensabile în războaie şi revoluţii, dar construcţia paşnică cere şi alte calităţi cum ar fi competenţă, nivel înalt de educaţie ştiinţifică, tehnologică, administrativă s.c.l. Rolul lui Gavroche se cam încheie odată cu victoria revoluţiei. Istoria se repetă. După lovitura de stat bolşevică, de ex., numită „marea revoluţie socialistă din octombrie”, Lenin şi ai lui, duşmani declaraţi a tot ce ţinea şi amintea de vechiul regim, au fost nevoiţi, o bună bucată de vreme, să apeleze la specialiştii – din toate domeniile, inclusiv militar – ai fostului imperiu ţarist. Scenariul s-a repetat, la indigo, şi în ţările care au trecut „de bunăvoie”, la socialism sub supravegherea părintească a tătucului popoarelor, I.V.Stalin. În Libia, obstacolul principal, totuşi, nu este acesta. Protestatarii vizează doar înalţii demnitari ai fostului regim care au rămas înalţi şi în noul regim; este vorba chiar de membri ai Guvernului, în frunte cu însuşi primul ministru, Ali Zeidan.
Nu am informaţii suficiente, dar nu m-ar mira ca şi în rândul celor care conduc armata să fie ofiţeri de rang înalt ai fostului regim. Şi atunci, nu este de mirare că Parlamentul amână, tergiversează, pertractează – vorba lui Maniu – deşi Proiectul de lege este depus la legislativ de mai multă vreme.
Deocamdată Guvernul a răspuns prin mobilizarea armatei care blochează intrările şi ieşirile din capitală şi protejează unele instituţii şi obiective economice, mai importante. Şefii armatei declară că nu vor să lupte contra fraţilor lor, insurgenţii, cu care au fost, împreună, pe baricadele antiGaddafi. Numai că aceşti tovarăşi de drum sunt foarte supăraţi şi n-au ieşit în stradă cu steaguri şi flori, ci cu mitraliere şi tunuri.
Ne aflăm în Africa şi într-o ţară musulmană. A trecut puţin timp de la căderea lui Gaddafi, spiritele sunt încă înfierbântate şi este suficient ca un molah oarecare să le promită răsculaţilor iertarea păcatelor, un loc în Rai şi să strige Allahu Akbar – cum strigau ienicerii, când plecau la atac – pentru ca armele să-şi facă treaba lor sinistră.
Dacă, însă, şefii armatei sunt sinceri şi armata nu va răspunde nici măcar la provocări, atunci cred că Libia va fi prima ţară africană şi musulmană în care se va aplica lustraţia politică. Rămâne de văzut dacă nu se va aplica, totuşi, în stil african – adică prin tăieri de capete şi răzbunări de tip tribal.
Aşteptăm Egiptul pentru că în Siria, deocamdată, se lustrează total, unii pe alţii.
Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi
