Radu Gyr şi Eliade (II)

Analizând critic diversele versiuni care vorbeau de înregimentarea lui Eliade în Legiune prin intermediul Cuibului "Axa" şi a lui Radu Gyr, Florin Ţurcanu aduce în discuţie, în volumul Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (Bucureşti, 2003), o altă ipoteză, care ne interesează în cel mai înalt grad în înţelegerea reluării contactelor epistolare dintre Radu Gyr şi Eliade în 1968, după ce jucase Ceauşescu "scena balconului" din august acel an. Bazându-se pe documentele semnate de Radu Gyr sub presiune, în timpul anchetei la Siguranţă, în 1941, documente păstrate azi în arhiva SRI (FD, Dosarul 573, f.15) precum şi pe o notă de urmărire din 1938, Florin Ţurcanu afirmă că „Eliade nu va intra în grupul lor [al cuibului Axa, n.m.], ci în aşa zisa «familie legionară» numită Luminiţa, o grupare de «cuiburi» de intelectuali, mai ales scriitori, conduşi de poetul Radu Gyr” (p.339). Cum despre cuibul Luminiţa nu există nici un fel de date verificabile, cei din exil considerând existenţa acestei "familii legionare" discutabilă, ceea ce trebuie pus în discuţie e, până la urma contextul în care această informaţie a fost înregistrată la dosar. Lăsând la o parte surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziţie aceste dosare secrete domnului Ţurcanu, e mai mult decât evident faptul că, la acea vreme, ţinta urmăririi Siguranţei era «comandantul» Radu Gyr, menţionarea lui Eliade făcându-se, conform notei din 21 martie 1938, în contextul în care Armand Călinescu, ministrul de Interne primise mână liberă să ia toate măsurile necesare pentru ca regele Carol să-şi poată impune Dictatura regală, suspendând viaţa parlamentară şi eliminind principala forţă politică a legionarilor care începea să se bucure de o neaşteptată popularitate (Partidul Totul pentru ţară ieşise al treilea în alegerile din 1937). Arestarea lui Eliade a fost realizată ca urmare a acestei note, citată de Ţurcanu: „Eliad Mircea, scriitor şi ziarist, încadrat în Mişcarea legionară în anul 1935 […] în grupul scriitorilor şi poeţilor de sub conducerea profesorului Radu Demetrescu Gyr”(op.cit., p.338). În ce mă priveşte, eu văd această notă ca o acoperire birocratică subţire pentru represiunea din 1938 şi e probabil ca astfel de note superficiale să fi fost făcute la repezeală pentru marea majoritate a legionarilor sau simpatizanţilor activi în spaţiul public care trebuiau arestaţi, dar care trebuiau legaţi de un lider legionar important. Declaraţia olografă a lui Radu Gyr amintită mai sus, dată în arest, în februarie 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare, nu face decât să o confirme retrospectiv pe prima, metoda banală de acoperire birocratică în orice regim poliţienesc, autoritar. Ar fi fost interesant dacă Ţurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conţinutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranţei, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt. E aici un echivoc, la fel ca şi în cazul folosirii termenului de «membru» al Mişcării, pe care numai cineva care cunoaşte alcătuirea structurilor interne ale acestei organizaţii radicale bazată pe un fundament religios ştie că el reprezintă un stadiu premergător, de probă, în care cel în cauză se comportă ca un simpatizant activ, aflat în perioada de încercare de trei ani înainte de a deveni «camarad» cu acte în regulă. De asemenea, toate aceste forme de organizare secundare precum cluburile sau cenaclurile intelectuale, şezătorile, grupurile de discuţie cu ţăranii, organizaţiile tinerilor sau studenţilor gravitau în jurul unui cuib, erau „familia” lui, nu erau cuibul propriu zis, ca formă închegată de organizare politică şi de acţiune. Acest gen de nuanţe scapă complet lectorului neavizat făcând ca statutul de „membru” al lui Eliade (care poate fi plauzibil) să fie înţeles şi folosit ad litteram pentru a desemna înregimentarea politică în cuib. Desigur că invocarea unor subtilitaţi de interpretare de acest gen nu poate oculta activitatea publică de sprijinire a Gărzii şi nici simpatia clară pentru Căpitan care l-au animat pe Eliade în perioada 1935-1940, indiferent dacă în siajul lui Nae Ionescu sau nu. Susţinerea publică a unei cauze în care crezi nu înseamnă însă, în mod necesar, şi înregimentarea politică propriu zisă cu atât mai mult cu cât, de regulă, intelectuali de talia asta conservă un tip de superioritate faţa de activiştii ca atare şi nu intră în politică decât când li se oferă direct înalte privilegii ^[1]. Atât cât mi-am putut forma o părere despre tipul de gândire al lui Eliade din acea perioada, în care era „liderul tinerei generaţii”, îmi vine greu să cred că ar fi acceptat rigorile ierarhice dintr-un cuib legionar. Iar Radu Gyr nu avea ascendentul intelectual al lui Nae Ionescu, totuşi! Pentru a nu mai pomeni, decât în treacăt, faptul că, în orice „dosar” legionar, ceea ce primează este activitatea publică antisemită precum şi violenţa, ambele demne de a fi stigmatizate, inexistente însă în cazul lui Eliade, până la noi probe.

În ceea ce priveşte corespondenţa Eliade-Gyr dintre 1968 – 1969, Mircea Handoca, un entuziast apărător al lui Eliade, încearcă să sancţioneze afirmaţiile lui Florin Ţurcanu (bazate totuşi pe nişte documente de arhivă, chiar dacă ar fi meritat disecate  şi contextualizate mai serios) cu un argument totuşi discutabil. Mircea Handoca constată, în volumul Noi glose asupra lui Mircea Eliade (Bucureşti, 2006), că „nici un rând din corespondenţa dintre Mircea Eliade şi Radu Gyr nu conţine vreo aluzie la această încadrare” (p.45). Nici nu avea cum în 1968, când, ieşit oarecum viu din ocnele comuniste, Radu Gyr nu ar fi putut risca vreo aluzie într-o scrisoare care, evident, era interceptată de cenzură. ^[2] Ceea ce cred că voia să sublinieze Mircea Handoca e faptul că tonul acestor scrisori trimise de Radu Gyr era unul respectuos, de admiraţie şi afecţiune fără vreo urmă de îndoială asupra ascendenţei lui Eliade. Nu există într-adevăr nici cea mai palidă sugestie că, vreodată, Radu Gyr i-ar fi fost şef lui Eliade. Inteligent, poetul obligat să scrie la Glasul Patriei, îşi devoalează din capul locului condiţia stânjenitoare semnalându-i lui Eliade (care ştia foarte exact ce misiune avea publicaţia respectivă care se ocupase constant cu denigrarea exilului de dreapta), în semnătură, după „vechiul tău prieten”, la ce să se aştepte şi este vizibil uşurat şi fericit când acesta îi răspunde afectuos după aproape trei decenii de despărţire de când „vicleanul timp” i-a înstrăinat. Nu există nici o îndoială asupra faptului că, dincolo de „misiunea” cu care fusese însărcinat (să-l convingă pe Eliade că acum, în noua Românie, ar putea reveni liniştit măcar pentru a-şi revedea mama şi prietenii) şi pe care, abil, o îndeplineşte sec şi prin propoziţii scurte, departajate de paragrafe, pentru a sugera caracterul lor de corp străin, Radu Gyr nu-şi arată interesul decât pentru literatură. Nici vorbă de aluzii ezoterice, de complicităţi politice rafinat sugerate sau de vreo evocare a anilor tinereţii în alt registru decât cel cultural. E greu de crezut că Radu Gyr ar fi fost superior pe linie legionară lui Eliade, dar până la consolidarea acestei versiuni cu dovezi mai puţin circumstanţiale decât cele oferite de Florin Ţurcanu, avem în această corespondenţi cioburi de memorie care mărturisesc o preţuire reciprocă a unor personaje care au marcat diferit, dar statornic, cultura noastră şi care, dincolo de încercările cumplite ale vieţii, regăsesc tonul civilizaţiei şi educaţiei interbelice. Documente umane şi culturale importante şi, de ce nu?, pilduitoare pentru forţa prieteniei şi a respectului reciproc dincolo de destinul „sub vremi” al autorilor.

La începutul anilor ’70, Eliade renunţă finalmente la statutul de refugiat obţinînd cetăţenia americană şi, sub pretextul oferit de problemele de sănătate şi de catastrofalele inundaţii din ţară, anunţă autorităţile din RSR, prin intermediul ambasadei (cu care purta o corespondenţă sporadică folosită pentru a obţine paşaport pentru sora sa), că nu poate da curs invitaţiei de a reveni în ţară. Urmarea era previzibilă: este din nou pus la index, se montează în Israel „afacerea Toladot”, cărţile trimise familiei şi prietenilor (Fragments d’un journal, Gallimard, 1973) îi sunt oprite de cenzură, nu îşi mai revede niciodată mama. Dintre prietenii din ţară doar cu Noica mai are o corespondenţă sporadică deşi, în mod surprinzător, aşa cum o atestă arhiva personală de la Chicago, o mulţime de persoane particulare sau instituţii româneşti mai reuşesc să îi trimită mesaje. E limpede de ce Radu Gyr n-a mai primit permisiunea să-i scrie după 1969. Iar după 1977, când regimul Ceauşescu a încercat cea de-a doua operaţiune de convingere a lui Eliade (prin invitaţii oficiale, demersurile lui Noica, traduceri etc.) Radu Gyr deja trecuse în veşnicie.

––-

¹ Mutatis mutandis am putea da exemplul intelectualilor de prim rang care au făcut campanie publică pentru Băsescu la referendumurile din 2007 şi din 2012, fără a simţi nevoia să şi intre în partidul acestuia

² De altfel, într-un interviu acordat simpatizanţilor de azi ai legionarismului, Simona Popa, fiica lui Radu Gyr, spunea că, după ieşirea din închisoare şi reeducare, „probabil şi-a păstrat convingerile politice, dar că nu vorbea niciodată despre asta”. Vezi http://www.romfest.org/rost/apr_mai2004/gyr_popa.shtml

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi director artistic al Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii