Caută 
3 MIN
* Ştirile din ultimele zile au fost cam ca alea din penultimele zile şi aproape la fel ca ştirile din antepenultimele zile: alte ecouri ale prăbuşirii avionului şi câte ceva despre noul cod penal, pierdut printre codurile de zăpadă şi ger. Comentariile pe teme politice mai puţin contează, de vreme ce românii folosesc televizoarele mai mult la încălzit. Maşini blocate prin troiene, STS, PMP, omăt, autorităţi, Nicolicea, îngheţ şi victime, Pavelescu şi Mihăiţă Calimente, Ucraina, alte victime, pe la CFR Marfă, alte îngheţuri, FMI (tot îngheţ şi acolo), pregătiri pentru olimpiadă, câte-un reporter (om de zăpadă?) transmiţând live dintre utilajele care deszăpezesc (din cauza motoarelor nu se aude ce spune el şi poate că e mai bine aşa!) etc.
* Prin anii ’70 – ’80, iarna era iarnă. N-am intrat în categoria bătrânilor cârcotaşi care compară orice cu ce era în tinereţea lor; doar că, pe atunci, aşa erau iernile. Nimeni nu părea surprins, în decembrie, că ninge, iar faptul că se aduna zăpada era privit ca o urmare firească. Au fost, în perioada aia, şi geruri mari – o repriză parcă prin 1985, dacă ţinem minte bine. Nu ţinem minte ca fenomenele meteo specifice iernii să fi stârnit o asemenea vâlvă ca acum – deşi, între noi fie vorba, ar fi fost logic, fiindcă, pe atunci, alte subiecte de bârfă nu prea erau, iar dacă mai erau, se găseau binevoitori care să te toarne. Nici epigrame la gazeta de perete, gen "Chemat să dea la lopată, / Stamate şi-a pus cravată / Şi, minţind cu bună ştiinţă, / A zis că are… şedinţă!" sau "Mai sunt printre noi tovarăşi / Ce ne-au făcut de râs iarăşi: / În loc să adune nea, / Au fugit la bar, să… bea!", nu se prea făceau, că era riscant, putea să se simtă vizat vreun tovarăş cu funcţie şi se lăsa cu panaramă. Pe vremea aia, zăpada venea, de obicei, iarna, şi se topea prin primăvară. Toţi se aşteptau să ningă în decembrie, în ianuarie şi februarie, chiar martie, iar în vitrinele cu borcane prăfuite şi muşte moarte autorităţile băgau încă din noiembrie decoruri din scârţâitoare care înfăţişau oameni de zăpadă soioşi şi pe tovarăşul Moş Gerilă, alături de textul "Luna Cadourilor!", amintind că s-ar putea să se dea prin spate, la prăvălie, lămâi, poate chiar carne…
* A ieşit cam lungă trecerea asta prin istoria destul de recentă, dar nu putem uita că iarna era iarnă, cu toate accesoriile sale, şi nimeni nu se tânguia atât. Ce-i drept, nu erau nici televiziuni concurente, să se întreacă în sinistraţi şi metri de omăt peste case, nu erau nici atâtea maşini (deci, şoferii inconştienţi erau mai puţini, nu prea existau şmecheri care, în toiul viscolului, să plece la munte, la staţiune, cu maşina decapotabilă, bună de agăţat, să rămână blocaţi în troiene şi să sune ca disperaţii, de pe mobil, la 112 – nu erau telefoane mobile şi nici 112), nici benzină nu era, iar reporterii de la TVR sau Scânteia se temeau să scrie că "totul în jur e alb", fiindcă totul în jur trebuia să fie roşu, pe linia partidului. Una peste alta, pe vremea aia ne bucura zăpada, fiindcă ni se dădea la liber. Nu stăteam la cozi pentru ea, nu era pe cartelă şi nici n-aveai nevoie de pile, să ţi-o dea prin spate, ca portocalele şi bomboanele de pom. Un bulgăre era, pentru noi, jucăria pe care n-o găseam prin magazinele vremii, iar omul de zăpadă era prietenul nostru. Azi nu ne mai place iarna şi avem motive s-o privim ca pe un duşman. Le vedeţi şi la televizor…
