Ţara de dincolo de virgulă

Puţine sunt semnele de punctuaţie despre care s-ar putea spune că au o familie de cuvinte la fel de sănătoasă precum cea a virgulei. Pe terenul limbii române actuale, virgula a dat naştere unei constelaţii de cuvinte şi construcţii ale căror sensuri semnalează că, într-o lume animată de confuzie, precizia e, deopotrivă, un deziderat şi o boală cronică.

Virgula are reputaţia unui semn de punctuaţie care mai mult încurcă lumea şi nu e dificil de observat că, într-o lume greu încercată de analfabetism funcţional, idealul exactităţii şi comandamentul lucrului bine făcut până la ultima virgulă stau în bună vecinătate cu buclucul cotidian. E reconfortant să putem lua zilnic aminte la priceperea cu care unii dintre semenii noştri dau din lac în puţ cu precizia unui orologiu elveţian!

Românescul virgulă îl are ca moş pe franţuzescul virgule, ‘semn de punctuaţie care indică o mică pauză în enunţ’, iar strămoş îi este latinescul virga, ‘vargă’. Tot în limba franceză trebuie căutată şi originea locuţiunii adverbiale la virgulă, ‘întocmai’, astăzi la mare modă. Ruda apropiată a acestei locuţiuni pare să fie construcţia à la virgule près, adică ‘literalmente’. Vorbitorii educaţi spun şi scriu până la ultima virgulă, omul din popor simplifică şi zice: la virgulă. La virgulă se fac monitorizările şi se respectă programul de guvernare, la virgulă se ţine evidenţa ţigărilor de contrabandă şi tot la virgulă se copiază şi unele din motivările sentinţelor judecătoreşti. Până la ultima virgulă se respectă legea, preceptele biblice şi calculele matematice.

Din lumea calculului cu zecimale vine vorba a(-i) da cu virgulă prin care se indică dificultatea de a obţine un rezultat rotund, fără rest. Când ceva nu merge aşa cum ar fi de aşteptat, atunci devine limpede că altceva îţi încurcă socotelile. Îţi dă cu virgulă. Unora le cam dă cu virgulă când vin sau pleacă de la guvernare, altora, când cineva se apucă să le compare declaraţiile de avere. Gospodinelor le ies la gust prăjiturile, dar le dă cu virgulă la aspect. Mai pot da cu virgulă licitaţiile, regulamentele, logica şi IQ-ul. IQ cu virgulă! Iată un început promiţător de haiku.

În România, totul dă cu virgulă, deşi orice se socoteşte la virgulă. Să nu fie deci cu mirare că în familia idiomatică a virgulei includem şi boala contagioasă a lui „că virgulă…”. Că virgulă calitatea învăţământul nu e tocmai bună, o ştim. Dar mai ştim şi că virgulă capul plecat sabia nu-l taie, că virgulă copiii plătesc pentru păcatele părinţilor sau că virgulă ceapa prăjită provoacă arsuri la stomac (Exemplele sunt culese din mediul online).

Seriei de construcţii trebuie să îi adăugăm o serie alcătuită din cuvinte efemere, dar de efect în a reliefa imaginaţia lingvistică a unora dintre vorbitori. Ne interesează, de pildă, diminutivul virguliţă, întrebuinţat pentru a denumi o fentă de joc din fotbal, dar şi creaţii ocazionale precum virguleală, virgulime, virgulisme, virgulită şi virgulizare.

Bunăoară, virguleala e deprinderea de a folosi virgula „un pic în exces”. Derivatul poate fi folosit şi pentru a face referire la neglijenţa în utilizarea semnelor de punctuaţie. Virgulimea reprezintă totalul virgulelor pe care cineva le întrebuinţează fără rost, iar virgulismele sunt simptomele molipsirii cu boala lui „că virgulă…”.Virgulita e „inflamaţia” pe care o resimte bolnavul atunci e lovit de incapacitatea de a folosi corect virgula, ca în exemplul: „Închiriem rochii pentru mirese cu broderia spartă” (cf. Elena Trifan, „Productivitatea sufixului –ită în articole din publicistica actuală”, articol disponibil online). În sfârşit, virgulizare e aproape sinonim cu alfabetizare, iar această asezonare ne fereşte de orice abstractizare. De-am uitat vreun exemplar din această serie, rog să-mi fie cu iertare!

În mod curios, au apărut şi bancuri despre puterea de segregare a virgulei. Rugaţi să întrebuinţeze corect virgula în enunţul „Dacă bărbatul ar şti realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe”, domnii dintr-un focus-grup au adăugat micul semn de punctuaţie după verbul „are”. În replică, doamnele din acelaşi focus-grup au stabilit că virgula se pune corect doar după substantivul „femeia”.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi