Turcia ca excepţie (II)

De Mihai BACIU

joi, 20 iunie 2013, 01:50

1 MIN

Spre deosebire de ţările “primăverii arabe”, în Turcia oamenii nu s-au revoltat din cauza sărăciei, şomajului, crizei etc. Deşi o veche zicală spune că “cel care mănâncă nu se revoltă”, iată că turcii, se pare, că o infirmă.

Pe scurt, Mustafa Kemal a pus Turcia, mai cu binişorul, dar mai mult cu forţa, pe calea modernizării de tip european. A fost prima ţară musulmană supusă unor reforme radicale pentru a o apropia de Europa. Între acestea, la loc de frunte, a fost declararea Turciei ca fiind stat laic. Fapt fără precedent într-un stat musulman, mai ales în unul în care, secole întregi – mă refer la Imperiul Otoman – ulemalele, adică oamenii bisericii, au avut un cuvânt greu de spus.

Sultanul, însuşi, care era şi Calif din 1517, trebuia ca în chestiunile importante să consulte, în mod obligatoriu, pe seyh-ul Islam – adică pe şeful musulmanilor din Imperiu – un fel de Patriarh Ecumenic. Decretele date de acesta, aşa zisele Fatwa-le, aveau putere de lege.

Ataturk l-a alungat pe Sultan, a desfiinţat şi Califatul, a instaurat Republica şi a separat net Statul de Biserică – declarând Turcia stat laic. Prin testament a pus Armata paznic la respectarea acestui statut. Şi armata şi-a luat rolul în serios; a răsturnat vreo patru guverne suspectate de a fi încercat să introducă Sharia – legea musulmană – pe uşa din dos, adică de a încălca statutul de stat laic al Turciei. Desigur că în aceste lovituri de stat s-au amestecat şi setea de putere precum şi interesele unor generali, dar ţinta declarată şi credibilă a fost respectarea testamentului lui Ataturk.

Care-i lozinca auzită cel mai des, acum, la Istambul? Modernitate şi Laicitate.

Modernitate este un cuvânt folosit şi de guvern, pentru reformele lui, iar Erdogan declară că nu are de gând să încalce nici statutul de stat laic al ţării. Numai că, în realitate, lucrurile stau altfel.

Partidul lui Erdogan s-a născut pe baze islamiste, şi din 2002, de când a venit la putere, a încercat – pe căi mai mult sau mai puţin subtile – să introducă în viaţa publică, dar şi în cea privată, norme şi reglementări islamice care aparţin unei perioade revolute din istoria acestei ţări.

De aceea tinerii cer „modernitate” şi nu numai în economie – pe care o realizează, de altfel, şi guvernul – ci şi în relaţiile inter-umane, în viaţa privată unde normele islamice depăşite, pe care guvernul vrea să le impună, nu au ce căuta.

Asta demonstrează că spiritul laic a pătruns adânc în conştiinţa turcilor, şi chiar dacă armata a fost, pur şi simplu, anihilată de Erdogan, iată că tineretul preia sarcina de a apăra laicitatea statului turc.

Fără îndoială că eu am simplificat aici mult lucrurile – din motive de spaţiu – în timp ce realitatea din Turcia de azi este foarte complexă. Să nu uităm că Erdogan şi partidul său au câştigat alegerile din 2011 cu 50% – aşadar au un puternic sprijin popular. Pe acesta se şi bazează reacţia nervoasă pe care a avut-o la adresa manifestanţilor, dar el nu ar trebui să uite că, deseori în istorie, o majoritate pasivă a fost învinsă de o minoritate activă. Bolşevicii şi alţii aşa au învins.

Oricum, Turcia rămâne o excepţie în rândul ţărilor musulmane, revolta din Turcia neavând nici cauza şi nici finalitatea – cel puţin, aşa rezultă din declaraţiile celor din Piaţa Taksim – pe care le-au avut în ţările din perimetrul aşa zisei „primăveri arabe”.

Mihai Baciu este profesor universitar doctor la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii “Petre Andrei” din Iaşi