Femeia care traieste in cimitir

Nu exista bacauan sa nu fi trecut macar o singura data prin fata Cimitirului Central din Bacau. In fiecare zi, indiferent de vreme, poate fi zarita o femeie stind linga poarta cimitirului, la o masuta. Acum, iarna, se adaposteste in casa mortuara, unde nu se sfieste sa curate luminarile, sa faca curatenie si sa astepte cu rabdare crestinii care vin sa-si tamiieze mortii adusi pentru a pleca in lumea de dincolo. Imbrobodit temeinic, asemeni personajului din nuvela lui Agirbiceanu, chipul aspru al femeii se intrezareste sub caciula trasa pe frunte, de deasupra fularului prins si el sa tina cald. Nu de alta, dar intre sicriele depuse in capela suiera vintul si frigul patrunde usor pina la oase. Iar pentru un batrin din ziua de azi, boala e cel mai cumplit lucru care i se poate intimpla.
Acolo am vazut-o si noi, zi de zi, chiar si pe vreme geroasa, cind abia poti deschide gura sa scoti citeva sunete, pe femeia pe care nici crivatul si nici zapada nu o impiedica sa ia drumul cimitirului. Adesea sta si astepta ore in sir pina cind un crestin trece de poarta si vine sa cumpere o luminare. Dar nu-si face griji precum negustorii din economia de piata. Constiinta ca ajuta Biserica si face ceva pentru semenii sai ii da putere. Si, fara a cistiga ceva, se bucura si zice bogdaproste cind, venind sa-si ingrijeasca raposatii, oamenii ii dau o bucata de piine. Aceasta este Maria Racheru.
La cei 58 de ani, femeia are o poveste cit se poate de simpla si o remuneratie de mizerie care nu-i ajunge nici macar pentru a-si plati datoriile minime catre stat. "Am lucrat 35 de ani la fabrica de hirtie Letea, ne-a povestit femeia, in timp ce, tacticos, taia mucul lumanarilor, asezindu-le frumos pe hirtie. Am pensia de 1.700.000 de lei, iar intretinerea mi-a venit aproape 2.000.000 de lei. Zimbeste usor spre noi: ce sa va mai zic? Am venit aici sa ajut Biserica, intrucit are nevoie de ajutorul nostru. Sint atitea nevoi", a spus femeia cu o convingere demna de invidiat.
Desi face totul benevol, Maria nu se indoieste ca, acolo, la cimitir, poate face ceva util pentru comunitatea pe care a slujit-o toata viata. "Nu cistig nimic pentru mine. Abia se vinde un pachet de luminari la doua zile. Vremurile sint grele si, de obicei, oamenii vin cu luminarile lor de acasa, si nu cumpara de aici", a explicat ea. Cind nu are clienti, Maria nu sta, ci iese din capela si mai tamiiaza mormintele. "Mai vine cite unul, cu un pachetel, cu o bucata de piine si da de pomana. Sa stiti ca sint multi oameni in orasul asta care supravietuiesc doar aici, la cimitir, din pomenile care se fac zilnic, a adaugat ea. Ne bucuram de fiecare gest crestinesc.
Maria Racheru are si copii, dar invatata cu munca, nu s-a gindit niciodata sa le ceara ajutorul. Realismul cu care priveste relatia cu cei carora le-a dat viata este cit se poate de trist. "Copiii abia muncesc sa se intretina pe ei insisi. Ce sa le mai cer si eu?" ne-a intrebat ea. Trebuie sa ma descurc singura.
Nu ne mai vin in minte intrebari. Solemnitatea cuvintelor si credinta cu care sint rostite taie orice elan reportericesc. Nu stim cum s-ar putea comporta un politician in fata unor astfel de oameni, nu putini in tara.
Dupa ce trece greul iernii si vine primavara, Maria isi va scoate din nou masa din capela si o va pune chiar linga poarta. Cine va trece prin zona o va observa cu siguranta.
De altfel, chestiunea anotimpului este una indiferenta pentru ea. "Fie ca e cald, fie ca bate vintul sau ploua, pentru mine nu conteaza. Vin aici sa ajut, asa cum pot si eu, Biserica", a repetat femeia.
Cit priveste compania celor de care ne temem marea noastra majoritate, a mortilor din cimitir, femeia nu-si face griji. "Pai de ce sa-mi fie frica?, a replicat ea, intorcind privirea spre batrina depusa in capela, singurul raposat aflat acolo. Nu mi-e frica deloc. Ma tem de cei de pe strada, care ar putea oricind sa-mi dea in cap, nu de cei morti", a incheiat ea. Am plecat avind in memorie o constatare nitel morbida: pentru unii oameni, mortii sint cei mai buni prieteni. Am lasat-o pe Maria Racheru rasucind cu miinile tremurinde luminarile dintr-un pachet abia inceput.
Un destin pe cit se poate de firesc al unui om, cu o viata poate trasa la indigo cu a altor mii de bacauani. O femeie care a refuzat sa-si accepte soarta de infrint al vremurilor de tranzitie si care traieste din plin convingerea ca numai ajutind Biserica poate reusi ceva. (Constantin GHERASIM)