Canonul sfint al monseniorului

La aproximativ 400 de ani de la moartea singurului roman beatificat de Vatican, un fost episcop de Iasi, mort in lagarele comuniste, este pe cale sa devina al doilea.

Doi ieseni povestesc despre ultimii doi ani din viata celui care ar putea deveni primul sfint catolic al Iasului, dinainte de a fi fost aruncat in temnitele Securitatii. Acesta este Anton Durcovici, care a fost episcop catolic de Iasi din aprilie 1948 pina in mai 1949.

Eduard Lisacoschi si preotul Anton Despinescu l-au cunoscut fie la seminarul de la Iasi, fie in cadrul Arhidiecezei de Bucuresti, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. "A avut o viata spirituala foarte intensa, in care a fost pregatit pentru a fi martir. A fost un om intreg si consecvent misiunii lui de pastor, crestin, preot si mai ales episcop", marturiseste parintele Despinescu.

A fost arestat de Securitate in 1949, in timp ce mergea sa distribuie sacramentul Mirului pentru 650 de copii din Popesti-Leordeni. Avea sa moara dupa aproximativ un an si jumatate, in temnita de la Sighet. Martiriul lui este motivul dosarului inaintat canonizarii. In doi, trei ani, ar putea deveni al doilea "Fericit" din Romania, dupa "Fericitul Ieremia Valahul", beatificat in 1983.

Paracliserul monseniorului

"Atunci am inteles pentru totdeauna ca sfinta liturghie, administrarea sfintei euharistii este taina cea mai mare, la care, daca am vedea, chiar si Sfinta Fecioara Maria sta ingenunchiata. El personal mi-a spus asta. Mi s-a parut predica si revelatie", isi aminteste acum emotionat Eduard Lisacoschi, la virsta de aproape 79 de ani. Pe atunci, in 1948, cind episcop de Iasi era Anton Durcovici, avea doar 16-17 ani. Era seminarist in clasa a X-a si mai tirziu a devenit paracliserul episcopului de Iasi. In vacanta de sfirsit de an, in august 1948, a avut loc nationalizarea seminarelor.

"Majoritatea seminaristilor erau plecati acasa. Eu si inca doi ramasesem in Iasi, dormeam la Episcopie. Eram acolo cind au venit. De aplicarea deciziei s-a ocupat o comisie formata din trei persoane, condusa de profesorul Ioan State, de la Universitate, un profesor marxist-leninist. Erau foarte duri. Au sigilat tot, toate salile de curs, biblioteca, magazia de alimente. Ne-au amenintat sa nu incercam sa dosim ceva. Doar capela seminarului a ramas nesigilata", isi aminteste ca si cum ar fi fost ieri Lisacoschi. Cei trei au fost solicitati sa pazeasca cladirile Episcopiei. "In curtea Episcopiei misunau tot felul de ofiteri, oameni sub acoperire. Din 20 august am ramas acolo. Aveam responsabilitati. Eu am fost un avantajat al sortii. Episcopul m-a numit sa ma ocup de capela sa particulara. Ma ocupam de curatenie, aprindeam focul pe timp de iarna, ajutam la sfintele liturghii", marturiseste el.

Capela, totodata biblioteca episcopului Durcovici, era in turn, deasupra intrarii in Palatul Episcopal, unde inca mai este si astazi. Peretii erau acoperiti de jur imprejur de biblioteca, iar altarul era indreptat cu fata spre manastirea Trei Ierarhi. Era singurul lacas de cult unde celebra episcopul de Iasi in fiecare zi. Doar la sarbatorile mari, de 2-3 ori pe an, inaltul ierarh celebra de obicei slujba in catedrala. "La 5,30 dimineata episcopul Durcovici incepea sfinta liturghie. Ma impresiona intotdeauna acest moment. De fiecare data celebra ca si cum ar fi fost prima si ultima liturghie, prin evlavia si devotiunea sa. Dupa trei sferturi de ora incepea sfinta liturghie episcopul auxiliar, Marcu Glaser. Intotdeauna episcopul Durcovici asista in genunchi si la slujba monseniorului Lazar", spune Eduard Lisacoschi. Asista de obicei si in catedrala veche la slujbele celebrate acolo. Mai ales in luna mai, insa, luna dedicata Fecioarei Maria, asista la vecernie, in catedrala veche, stind ingenuncheat pe un genoflexor, situat undeva in partea sfinta a catedralei vechi. In acea perioada nu se faceau slujbe concelebrate.

Fiecare preot din parohie celebra singur o sfinta liturghie pe zi. In catedrala veche erau trei altare. Preotii celebrau cu spatele la credinciosi, cu fata la altar, in limba latina. "Lumea era speriata daca vedea scaunul lui gol. Era o perioada foarte grea, iar episcopul era un simbol al credintei", isi aminteste ministrantul Lisacoschi. Ministrant in limbajul religios catolic era un ajutor de preot, fiind numit si paracliser sau sacristan. "Mi-a placut sa cred ca aceste sfinte liturghii au fost ca o lunga seara de Joia Mare, pentru ca fiecare celebrare era ca Cina cea de Taina. Apoi, pentru mine mai putin, dar pentru episcop a inceput un adevarat drum al crucii", conchide Lisacoschi.  A fost ministrantul episcopului Durcovici pina pe data de 2 mai 1949, cind a fost arestat de Securitate, tocmai din acest motiv. Avea doar 17 ani. "Au inceput cu cei mai mici. M-au arestat cu citeva luni inainte de arestul episcopului. M-au luat intr-o noapte de acasa de la parintii mei, tot din Iasi. M-au arestat pentru «o relatie prea intima cu biserica»", afirma Lisacoschi. "Episcopul Anton Durcovici nu se astepta sa fiu arestat eu, probabil la el se astepta. Cam cu o luna inainte sa fiu arestat mi-a spus sa fim atenti ce vorbim, ce facem si pe unde mergem, ca poate fi speculat orice impotriva noastra. A avut perfecta dreptate. Ofiterii stiau deja tot cind m-au dus la Securitate, dinainte sa le mai zic ceva: cind am urcat, cind am coborit din capela", spune Lisacoschi.

A fost tinut in arestul Securitatii un an si jumatate, pentru ca a fost ministrantul episcopului de Iasi. "Aveau impresia ca stiu tot ce face, ce gindeste, unde merge episcopul. Ceea ce era total fals. Eram doar un copil. Cum ar fi putut discuta cu mine deciziile lui, un episcop? Indiferent de raspuns, ma bateau. M-au speriat groaznic. Prima data m-au batut crunt la talpi pina la 6 dimineata. M-au scos apoi si m-au fugarit prin curtea pavata cu piatra sparta ca sa mi se dezumfle tapile. Pina pe 20 august m-au batut de m-au smintit. M-au timorat asa tare ca toata viata am fost un timid exagerat", marturiseste Lisacoschi.

Episcop in anii stalinismului

Din mai 1949 nu l-a mai vazut niciodata pe episcopul Durcovici. Si-l aminteste insa si astazi asa cum l-a vazut prima data, dupa ce a fost intronizat episcop de Iasi. Monseniorul Anton Durcovici a fost numit episcop de Iasi pe 30 octombrie 1947, de Papa Pius al XII-lea. De-abia patru luni mai tirziu avea sa fie consacrat episcop de Iasi. Din cercetarile ulterioare a reiesit ca guvernul comunist ar fi avut un rol important in aceasta lunga intirziere. Doar el si episcopul Aron Marton, de Alba-Iulia, au mai ramas ierarhi in intreaga tara, dupa desfiintarea celorlalte 3 episcopii din Timisoara, Oradea si Satu-Mare, ca urmare a restructurarii impuse de regimul comunist. Potrivit noilor rinduieli, o episcopie trebuia sa numere circa 750.000 de credinciosi, or in toata tara erau 1,5 milioane de credinciosi romano-catolici. Toti cetatenii de orgine maghiara  au fost astfel inclusi intr-o episcopie, iar in cealalta, romanii din Vechiul Regat, Moldova si Muntenia. "Era o silueta inalta, slab ca talie, cu o tinuta eleganta, destul de sobra. Zimbea rar, parea distant. Dar daca intrai cu el in discutie devenea apropiat, avea un fel aparte", isi aminteste Eduard Lisacoschi prima impresie asupra noului episcop de Iasi.

In 14 aprilie 1948 episcopul Durcovici isi incepea activitatea pastorala la Iasi. In curtea Episcopiei functiona si seminarul mic romano-catolic, intrucit sediul din Copou fusese bombardat cu citiva ani in urma. "Dupa instalare a tinut neaparat sa ne cunoasca pe fiecare dintre noi in parte, in audienta. A stat de vorba cu fiecare 15 minute si ne-a intrebat ce preocupari avem, ce am vrea sa citim. In ziua urmatoare ne-a adus la fiecare cite un teanc de carti in limba pe care o studiam, din biblioteca lui personala. Nu erau deloc carti atunci. Bibioteca fusese arsa la bombardamentul din 1944", isi aminteste Lisacoschi.

Episcopul Anton Durcovici a fost apreciat nu numai pentru vocatia de preot si conducator al bisericii, dar si pentru cea de profesor devotat si rector de seminar. "Examenul de filosofie din 1948 mi-a ramas in minte. Aveam un profesor foarte aspru. Asprimea lui a fost insa atunci atenuata de prezenta si completarile episcopului Durcovici, care era presedintele comisiei de examinare. Le intorcea pe toate in favoarea noastra, aducind completarile necesare. El ne-a spus atunci ca "filosofia e ca o vioara. Cu cit e mai uscata, cu atit cinta mai frumos". Era un admirator al filosofiei scolastice. "Acela n-a fost un examen, ci un adevarat curs de filosofie. A tinut o zi intreaga", isi aminteste Eduard Lisacoschi.

Anton Durcovici a fost legat chiar din primii ani de viata de Iasi, unde a studiat primul an de scoala. Originar din Austria, a emigrat impreuna cu mama sa, pe cind avea doar sase ani, dupa moartea prematura a tatalui la 36 de ani, rezervist in campania militara din Bosnia-Hertegovina. Au fost primiti la Iasi de matusa lui. A fost inscris in clasa I la scoala primara parohiala. Un an mai tirziu paraseste Iasul, fiind inscris de mama sa la scoala parohiala din Ploiesti. Familia Durcovici s-a stabilit apoi la Bucuresti, fapt pentru care a studiat pina in clasa a VII-a la seminarul "Sfintul Duh" din  Bucuresti. La recomadarea rectorului si a arhiepiscopului de Bucuresti, a fost admis in 1906 la Colegiul Pontifical Urbanian din Roma. A obtinut doctoratul in filosofie la Universitatea "Toma d’Aquino" atunci, acum "Angelicum", doctoratul in teologie la Universitatea Urbaniana a Propagandei Fide si doctoratul in drept canonic la Seminarul Roman al iezuitilor. In 1910 a fost sfintit preot in bazilica "Sfintul Ioan din Lateran". Dupa sfintire a fost solicitat sa ramina pentru un an prefect al Colegiului Urbanian, fiind apreciat aici. In 1911 s-a intors la Bucuresti. A devenit profesor si prefect al seminarului arhidiecezan. A fost numit totodata si rector al capelei "Notre Dame de Sion", din Bucuresti, si administrator parohial de Tirgoviste, Giurgiu si Buzau.

Pe jos 300 de km

In timpul Primului Razboi Mondial a fost arestat in august 1916. Impreuna cu alti 23 de preoti a fost considerat "inamic", fiind la origine, ca si ceilalati, austrieci, germani ori maghiari. Timp de 5 luni a fost inchis la Fortul Domnesti. In prima faza a fost transportat in judetul Ialomita de la Giurgiu, unde a stat timp de o luna, iar in noiembrie a fost deportat in Moldova, pe jos, prin noroi si zapada, pe parcursul a trei saptamini, timp in care a parcurs 300 de kilometri. In decembrie este eliberat. In 1918 este delegat sa predea religia si istoria la Internatul "Sfintul Andrei". Din 1920 devine coordonator al scolilor catolice din Bucuresti, apoi director al Internatului "Sfintul Andrei". In 1923 este numit rector al seminarului arhidiecezan. A ocupat in acest timp si alte functii bisericesti in cadrul Arhidiecezei de Bucuresti. S-a preocupat ulterior sa amenajeze o casa de vacante speciala, asemanatoare celei de la Castel Gandolfo, proprietatea Colegiului Urbanian. Pentru ca seminarul din Bucuresti nu dispunea de o curte sau o gradina in acest sens, a fost achizitionat un teren la Timisul de Jos, care a devenit un spatiu de recreere pentru seminaristi. Aici l-a cunoscut parintele iesean Anton Despinescu in anul scolar 1944-1945, cind el avea 17 ani.

In urma ofensivei sovietice din primavara anului 1944, seminaristul Despinescu a fost nevoit sa paraseasca Iasul si s-a refugiat la seminarul arhiepiscopal din Bucuresti, unde a fost martor al bombardamentului aviatiei anglo-americane din 4 aprilie, din Duminica Floriilor, soldat cu 11.000 de victime. "Ne-am adapostit la subsol, coborind de la etajul al doilea al Palatului arhiepiscopal. Ultimul venit a fost monseniorul Anton Durcovici, care aducea cu mare pietate ciboriul cu ostiile consacrate, din capela Seminarului. Il tinea la piept, acoperit cu valul liturgic, in profunda reculegere. Ne rugam spunind psalmul Miluieste-ma Dumnezeule, Tatal nostru si Bucura-te Marie", isi aminteste astazi preotul Despinescu. Palatul nu a fost atins de bombe, iar elevul Despinescu impreuna cu toti seminaristii bucuresteni s-au retras dupa Pasti la casa de vacante de la Timisul de Jos, unde au ramas pina in iulie. Despinescu era la inceputul filosofiei scolastice. Prima parte a domeniului era logica. "Cit se straduia profesorul Durcovici sa ne insusim acest obiect de o importanta covirsitoare… Avea o rabdare nemaipomenita cu fiecare. Nimanui, nici macar celui mai greu de cap, nu-i spunea vreun cuvint jignitor. Folosea expresiile "Fii mai atent", "Mai incearca o data", "Hai sa spunem impreuna. Acum e mult mai bine. Bravo". Sint convins ca el considera fiecare ora de scoala ca fiind un exercitiu de asceza", marturiseste monseniorul Anton Despinescu.

Pentru un an l-a avut astfel profesor pe monseniorul Anton Durcovici. "Sfiosi cum eram, in general, noi, moldovenii, stiindu-ne musafiri in acea casa, parca ramineam fara grai cind se oprea in dreptul pupitrului, verificindu-ne cartea si caietul, simtindu-ma coplesit de tinuta sa grava. Rareori l-am vazut rizind, dar si atunci cu multa stapinire de sine, un ris sanatos, exemplar", povesteste elevul Despinescu. Tinarul seminarist s-a reintors la Iasi, unde a studiat pina in 1948 la seminarul din Iasi. "La incheierea anului scolar, in 1948, inainte ca seminaristii sa plece in vacanta, parea ca ne compatimeste, prevazind ca e posibil sa nu ne revedem la inceperea noului an scolar. Repeta mereu: Ramineti statornici in chemare, invocind-o mereu pe Mama chemarii voastre sfinte", isi aminteste el.

"Un trup scheletic, dezbracat, plin de rani si singe"

Intr-adevar, seminarul a fost nationalizat in acelasi an. L-a revazut ultima oara pe episcopul de Iasi un an mai tirziu, in aprilie 1949, fiind venit pentru citeva zile la Iasi. "L-am felicitat pentru aniversarul de un an ca episcop. Mi-a zimbit ingindurat. Mi-am dat seama, din putinele cuvinte rostite, de greutatile prin care trecea. Mi-a dat atunci o carticica frumoasa in piele, "Imitatiunea lui Cristos", in latina, pentru a ramine statornic in chemare. O purtam ca pe un talisman spiritual", a spus parintele Despinescu.

Acum, privind in trecut, este convins ca episcopul Durcovici a fost pregatit pentru a fi martir. "A avut o viata spirituala foarte intensa. Cind te uitai la acest om iti dadea convingerea ca traiesti in prezenta lui Dumnezeu. Transmitea aceasta prin modul in care se ruga, preda la seminar sau celebra sfinta liturghie. Era un om foarte introvertit, dar stia sa participe si la momente de veselie. Avea in fata niste studenti pina la urma, trebuia sa se transpuna in modul nostru de a gindi. A fost un om intreg si consecvent chemarii lui de pastor, crestin, preot si mai ales episcop", marturiseste parintele Despinescu.

Episcopul Durcovici a fost arestat dupa sase luni de la declansarea persecutiei bisericilor. In ziua de duminica, 26 iunie 1949, episcopul Anton Durcovici a fost arestat in drumul spre Popesti-Leordeni, unde mergea sa administreze sacramentul Mirului. La 7 dimineata, fiind la Palatul Arhidiecezei de Bucuresti unde innoptase, a fost instiintat de secretarul episcopal ca palatul este inconjurat de oamenii Securitatii si ca masina n-avea voie sa paraseasca locul. 650 de tineri asteptau sa primeasca sacramentul Mirului la Popesti. Preotul Vasile Begu a venit cu un taxi la resedinta arhiepiscopala pentru a-l ruga sa administreze sacramentul. De aici episcopul Durcovici a plecat impreuna cu profesorul de teologie Friedrich Rafael. S-au urcat in tramvai si au mers pina la ultima statie, linga cimitirul Belu. De acolo aveau de mers doi kilometri pe jos. In cimp deschis trei agenti ai Securitatii l-au fortat sa urce intr-o masina. Ambii preoti au fost arestati. Se presupune ca au fost dusi in acea noapte in arestul central al Ministerului de Interne din Bucuresti, unde intre 29 martie si 18 mai 1950 a fost anchetat oficial de ofiteri.

In perioada iunie – septembrie 1951 a fost incarcerat in Penitenciarul Jilava, de unde a fost apoi transferat la Penitenciarul Sighet. Un martor care a asistat la transferul sau la Sighet il descrie precum "un trup scheletic, dezbracat, plin de rani si singe, care a fost aruncat intr-o celula in care se mai aflau inca 15 suflete chinuite. Din cauza gerului si a frigului n-a putut dormi in acea noapte, dar ii incuraja pe ceilalti detinuti, spunindu-le: "Duceti crucea Mintuitorului care s-a rastignit pentru pacatele noastre, caci va veni ziua Invierii si pentru mult incercatul popor roman". Preotul Friedrich si Ioan Ploscaru, colegii din celulele invecinate de la Sighet, au auzit ultimele cuvinte ale episcopului Durcovici, care si-a dat sufletul in noaptea de 10 spre 11 decembrie 1951.

Ultimele cuvinte ale episcopului au fost rostite in latina: "Anton episcopul, rugati-va pentru mine sa nu cedez; mor de foame si de sete; da-mi dezlegarea". Trupul episcopului a fost preluat de Vasile Ciolpan, directorul inchisorii, si ingropat in secret intr-un cimitir din Sighetul Marmatiei, fara cruce. Nici pina astazi trupul sau nu a fost gasit. In 2008, la catedrala din Iasi s-a celebrat o slujba speciala pentru inmormintarea simbolica a episcopului Anton Durcovici. In catedrala de la Iasi a fost creata o placa comemorativa si adus intr-o urna pamint din cimitirul de la Sighet.

–––-

Procesul de canonizare a monseniorului a inceput acum 13 ani

La inceputul anilor 1990, imediat dupa caderea comunismului, episcopul de Iasi, PS Petru Gherghel, a incurajat demararea cercetarilor pentru beatificarea episcopului Anton Durcovici. La 25 martie 1997 a fost deschis oficial procesul de canonizare in faza diecezana, respectiv investigatia preliminara bisericeasca.

Episcopul Gherghel a solicitat constituirea unui tribunal pentru instrumentarea cauzei, la cererea unui postulator. Investigatia a fost condusa de judecatorul preot Ion Tamas. Pe linga tribunal a fost numita o comisie istorica si o alta teologica, care s-au ocupat de autenticitatea ducumentelor. Tribunalul s-a ocupat de audierea martorilor si de consemnarea marturiilor. Dosarul intreg numara aproximativ 550-600 de pagini. La sfirsit, cele doua comisii au facut un raport, ca si postulatorul cauzei, parintele Alois Fechet. Dosarul a fost sigilat in septembrie 1999 la Iasi si trimis Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor, o institutie din Curia romana a Vaticanului. Odata cu incheierea acestei faze la Iasi, episcopul Anton Durcovici a primit numele de "Slujitor al lui Dumnezeu".

Dupa mai bine de 10 ani de asteptare, intrucit aici ajung dosarele pentru beatificare din intreaga lume, dosarul a fost desigilat luna trecuta. Una din cauzele acestei indelungi durate de asteptare a fost si propunerea fostului Sfint Parinte Papa, Ioan Paul al II-lea, pentru beatificarea tuturor episcopilor martiri romani, morti ca urmare a detentiei ori persecutiei regimului comunist. Comisiile biblice, teologice, juridice si spirituale din cadrul Congregatiei pentru cauzele sfintilor urmeaza a analiza dosarul episcopului de Iasi.

Urmatorul pas va fi in momentul in care se va constata ca "a trait in mod eroic virtutile", fapt pentru care se acorda titlul de "Venerabil". De aici, pentru a fi beatificat, respectiv a fi declarat "Fericit", in mod normal trebuie sa se constate intr-un alt proces ca a savirsit o minune. Insa in cazul celor care au avut o moarte martirica, fiind persecutati din ura pentru credinta, cel propus este declarat totodata si "Fericit" . Asadar, cel mai probabil, odata cu titlul de "Venerabil" episcopul Durcovici va primit si titlul de "Fericit".

Conform ultimelor prevederi ale acestui proces de beatificare, episcopul Durcovici va putea fi beatificat chiar la Iasi, in prezenta prefectului Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor. Ultimul pas dupa beatificare este canonizarea. Pentru a fi canonizat, trebuie constatate savirsirea a cel putin doua minuni intr-un proces separat. "In mod normal nu ar trebui sa dureze mai mult de 2-3 ani pina a fi declarat "Fericit", a spus parintele profesor Mihai Patrascu, profesor de drept bisericesc la Institutul Romano-Catolic "Sfintul Iosif".

In noiembrie 2006, Episcopia de Iasi trimitea Congregatiei pentru cauzele sfintilor dosarul pentru canonizarea Veronicai Antal, de la Halaucesti, folosind drept cauza principala tot o moarte martirica. Veronica Antal a fost omorita in 24 august 1958, in timp ce se intorcea de la sfinta liturghie, de un tinar, prin aplicarea a 42 de lovituri de cutit, acesta nereusind s-o necinsteasca. Dosarul ei a fost promovat de Ordinul franciscan, careia Veronica Antal i-a apartinut. Dosarul ei nu a fost inca desigilat. Singurul roman ridicat la rangul de "Fericit " a fost calugarul capucin "Ieremia Valahul", nascut in satul sucevean Sasca in 1556, si care a murit la 5 martie 1625.