63 de ani de la Pogromul de la Iasi: „Am vazut cum au fost ucisi mii de oameni”

Sasa Papan nu stie ce inseamna „pogrom” sau „holocaust”. Cind ii spui aceste cuvinte, e ca si cum i-ai vorbi in chinezeste. Stie insa ca, in 1941, au murit mii de evrei. Citeva sute i-a vazut chiar el cum se stingeau. Seara ii lasa zgribulindu-se pe linga focuri, dimineata ii gasea fara suflare. Fostul gardian al lagarului de la Balti le vede si acum chipurile incremenite in pozitii socant de firesti, asa cum ii lasase de cu seara: incercind sa se incalzeasca sau scormonind dupa radacini care sa le potoleasca foamea. Ironia sortii a facut ca razboiul sa-l alunge pe Sasa Papan chiar in mijlocul unei comunitati evreiesti, situata dincoace de Prut, la doar citeva zeci de kilometri de Balti. La Bivolari, judetul Iasi. Unde multi dintre cei care supravietuisera pogromului din iunie 1941 i-au devenit prieteni. L-au invatat sa faca negot, dar l-au si obligat intr-un fel sa nu uite niciodata lagarul de concentrare.
„Oi fi aruncat si eu vreunul in groapa sau nu?”
O intrebare il chinuieste de zeci de ani pe Sasa Papan, acum in virsta de 81 de ani. „Oi fi aruncat si eu vreunul in groapa sau nu?”. Vorbind agitat despre anii fierbinti ai razboiului, mos Sasa da impresia ca nu stie nici el daca vrea cu adevarat sa stie raspunsul. Oricum, ce forta avea el pe atunci pentru a se impotrivi ordinelor? Era un simplu flacau ce astepta sa faca armata si apoi sa se insoare. Inainte de asta trebuia sa treaca prin ceea ce se numea pe atunci premilitarie. Astfel, a nimerit ca strajer la Limbeni, linga Balti, un loc cum nu se poate mai prielnic, intrucit familia lui isi avea obirsia acolo si mai pastra o parte din pamint. La inceput nu i s-a parut greu. Trebuia doar sa pazeasca anumite obiective din sat. In ’41 insa, acela avea sa fie locul in care Sasa Papan a vazut Iadul.
Iadul de la Balti
Situat la o aruncatura de bat de Balti, Limbeni a fost un loc ideal pentru „amenajarea” unui lagar de concentrare. In plus, nu se stie cum, autoritatile luasera in primire citeva grajduri de pe mosia unui boier. Acestea si mai multe hectare dimprejur au fost apoi ingradite cu sirma ghimpata. 400 de premilitari, dupa cum isi aminteste Sasa Papan, nu aveau alta grija decit sa nu iasa nimeni viu de acolo. Daca cineva ar fi incercat sa fuga, trebuia musai impuscat. Oricum insa, cea mai mare parte tot cu picioarele inainte au iesit de acolo, sustine batrinul. „Faceam de straja cite 24 de ore pe saptamina, iar eu picam de obicei duminica. Erau foarte multi, stateau si inauntru, si afara, unde mai puteau face un foc cu ce gaseau”, isi aminteste Sasa Papan. Barbati si femei, batrini si copii. Toti stateau la un loc, adusi ca niste vite de prin tirgurile din jur si chiar din sate, acolo pe unde se mai aciuasera citiva. Saraci si bogati imparteau acum aceeasi soarta amara. Nu se mai gindeau la ce lasasera acasa si nici la ziua de miine. Se gindeau doar cum sa supravietuiasca.
„Curatenia” de dimineata: mortii erau dusi intr-o groapa cu var
In lagarul de linga Balti nu a fost ca la Auschwitz sau Birkenau. A fost un lagar de concentrare in care nici macar nu a fost nevoie de gazare. Erau zile in care mureau cu zecile inghetati de frig sau de foame. „Unii romani se comportau ca niste ciini cu jidanii. Nu-i lasau sa manince nici macar sfecla cruda, pe care o mai gaseau in pamint. O singura data tin minte ca i-am vazut mincind niste muraturi scoase dintr-un beci de pe mosie”, relateaza Sasa Papan. Sfirsitul il aducea nu doar frigul si foamea, ci si supararea. Unii mureau, cu alte cuvinte, de inima rea. „Ii lasam seara incalzindu-se in jurul focurilor, stind, asa, ghemuiti. Dimineata, unii nu mai suflau”, spune Sasa Papan, vrind parca sa alunge din cap imaginile de groaza. Ii era mila de ei, sustine el, si de aceea astazi nu poate sa-si dea seama daca s-a atins totusi de ei sau nu. Caci primul lucru pe care trebuiau sa-l faca premilitarii dimineata era „curatenia”. Adica sa-i ia din lagar pe evreii morti si sa-i duca intr-o padure din apropiere. „Erau zvirliti intr-o borta mare, plina cu var, ca sa arda. Tin minte si acum chipurile fetelor, ca niste icoane de frumoase”, descrie Sasa Papan. Miinile batrinului incep sa tremure si indata incep sa-i curga si citeva lacrimi. „Nu stiu daca am pus si eu mina sa fac asta”, isi incheie brusc confesiunea Sasa Papan.
A lasat tot si a trecut Prutul
Batrinul nu stie cind s-a inchis lagarul si citi evrei au mai iesit vii de acolo. Cind a terminat premilitaria si se pregatea sa intre in armata, la 21 de ani, a venit razboiul. N-a mai apucat sa lupte, caci tatal sau a fost dus in Siberia. „Sapte ani a fost concentrat in Siberia, pentru ca era chiabur. Avea un restaurant in Balti, in fata cazarmilor, si pamint la Limbenii Vechi. Dupa ce l-au ridicat, impreuna cu familia, am luat o caruta si am trecut Prutul. Tin minte si acum ce ploaie era cind am plecat. Am lasat acasa totul: vaci, boi grasi…”, spune cu mihnire Sasa Papan. In perioada evacuarii, tinarul Sasa a ajuns in Banat, insa dupa terminarea razboiului s-a intors in Moldova, sperind ca va reusi sa treaca Prutul si sa se intoarca acasa. N-a putut insa si s-a stabilit la Bivolari.
Acum locuieste intr-o casa evreiasca
Cu aceasta, Dumnezeu i-a facut insa o poanta, la care Sasa Papan nu-i gaseste nici acum sensul. A picat taman in mijlocul unui tirgusor de evrei. Iar dupa razboi, venise vremea lor. Nu mai trebuiau sa se ascunda de nimeni, asa cum o faceau in vremea legionarilor, ba mai mult, unii erau comunisti, membri ai partidului care preluase puterea. „Eu n-am intrat in partid pentru ca n-a fost Maricica, nevasta mea, cu nici un chip de acord. Pe cind era eleva aici, in Bivolari, au imbracat-o o data legionarii in camasa verde. Iar pentru asta, dupa razboi a fost de multe ori cercetata de Securitate”, spune Sasa Papan. Tot o ironie a fost si aceea ca o viata intreaga Sasa Papan a locuit intr-o casa evreiasca. A dat pe ea un covor si cinci cucosei de aur, tot ce-i mai ramasese din averea de peste Prut. Era un pret mic, insa in anii ’50 incepuse exodul evreilor din Romania in Israel, statul care tocmai se infiintase in 1948.
In 1941, la Bivolari erau 900 de evrei
Potrivit recensamintului din 1941, comandat special pentru a determina numarul evreilor, in Bivolari locuiau aproape 900, dintr-un total de 375.000 in intreaga tara. Unii au incercat sa-si piarda urma in Iasi, insa pe 29 iunie 1941 orasul s-a dovedit a fi o capcana mortala. Spre deosebire de cei care au avut inspiratia sa ramina acasa, acestia au murit in mare parte in pogrom. Asa a patit, de exemplu, David Rotenberg, de care oamenii din Bivolari si-au amintit recent, cind fiul sau, Zigu, s-a intors, ca multi altii, sa revada locul unde s-a nascut. Cei care au supravietuit pogromului s-au intors la Bivolari si au continuat o vreme sa faca afaceri. In pofida vicisitudinilor de dupa razboi, oamenii din Bivolari nu duceau lipsa de nimic. Evreii aveau grija ca magazinele lor sa fie pline. Citiva ani a mai functionat si restaurantul lui Herscu, si sifonaria lui Herman, si cojocaria lui Itic, zis „Cojocaru”, si vopsitoria lui Strul zis „Boiangiu”. Chiar si cinematograful lui Isac Abramovici, pe locul care astazi este inclus in cimitirul evreiesc, intins pe citeva hectare. Evreii din Bivolari se tratau mereu ca niste „domni” si le placea sa-si petreaca timpul liber vazind filme cu Greta Garbo sau Charlie Chaplin. Cind nu, mergeau sa faca plaja pe malul Prutului.
„Valuri de materiale si rulouri de halva mergeau de-a dura pe strada”
Evreii din Bivolari nu s-au amestecat niciodata cu romanii. Zona din centrul localitatii era denumita „tirg” si nici un roman nu si-a gasit loc pe-acolo, nici un roman nu s-a casatorit cu o evreica sau invers. Si poate ca nici nu au vrut. Caci, desi ei erau numiti „tarani”, romanii nutreau un oarecare dispret fata de concetatenii lor. Unul care insa doar accidental a avut legatura cu antisemitismul. Astfel, cei care scornisera pentru evrei invective precum „jifca” sau „tirgai” nu credeau neaparat ca evreii sint o rasa inferioara, ci doar nu acceptau faptul ca nu muncesc pamintul si ca evreicele nu sint la fel de gospodine ca femeile lor. „Orice om isi prefera nationalitatea lui, insa erau si evrei cu care te puteai intelege. Oricum, trebuia sa te ai bine cu ei, ca sa mai iei pe imprumut de la ei, ca sa le vinzi cerealele”, spune cu diplomatie Dumitru Untu, care sustine ca legionarii n-au omorit evrei. „Doar le devastau magazinele, le aruncau tot afara. Si-acum vad valurile de materiale si rulourile de halva cum mergeau de-a dura pe strada”, povesteste Dumitru Untu. Astazi, la 63 de ani de la pogrom, locuitorii din Bivolari isi amintesc ca „erau si evrei buni, ca oamenii”, dupa cum spune Silvia Ciobanu, in virsta de 87 de ani. Femeia locuieste si acum intr-o casa evreiasca, vecina cu Sasa Papan, iar pe vremuri cu Herscu. „Ce-a mai plins acesta cind a plecat in Israel… A luat o fata de suflet, de la Mendel, caruia ii murise nevasta si traia cu o romanca. Fata – Rosa o cheama – a venit acum un an sau doi la Bivolari in vizita”, spune batrina.
Committee of the Bivolari Immigrants Organisation
Evreii aveau cinematograf in Bivolari, aveau scoala lor, aveau patru sinagogi si, practic, tot ce-si doreau pentru un trai linistit. Casele lor, care in mare majoritate exista si astazi chiar in forma de atunci, erau mari si spatioase. Odata cu monopolurile de stat impuse de comunisti, afacerile lor au inceput sa se duca la vale. „Cu comunistii, negustoria s-a gatit. Si, cind au vazut ca nu mai merge piata, au plecat toti”, spune Sasa Papan, care, din fericire, a „mostenit” de la evrei multe afaceri, desi „de stat”: a tinut aprozar si pravalie, 21 de ani a avut laptarie, sapte ani mustarie. „Numai ce-i auzeai spunind ca le-a venit pasaportul”, isi aminteste si Ion Nica, precizind ca ultimul a plecat Iosif Dascalu, dupa 1960. In Israel, evreii din Bivolari s-au raspindit peste tot, insa niciodata nu au uitat de tirgul de pe malul Prutului. Dovada ca nu a existat an din 1978 incoace sa nu se adune undeva si sa-si povesteasca ce au mai facut. Au infiintat Committee of the Bivolari Immigrants Organisation, care in 1981, la Haifa, a editat si un album, „Oraselul nostru, Bivolari”. In ultimii ani vin din ce in ce mai des in Romania si multi au facut cerere sa-si recapete cetatenia. Iar cei care si-au pierdut parintii sau fratii in pogrom spera poate sa afle si pe cei care au facut rau. Din Bivolari – te asigura oricine – nu este nimeni. Doar constiinta simpatizatului Sasa Papan ar putea spune, eventual, altceva.
Azi, 63 de ani de la Pogromul de la Iasi
Astazi se implinesc 63 de ani de la Pogromul de la Iasi. Pe 29 iunie 1941 au fost „burdusite” cu evrei doua trenuri, numite dupa aceea „trenurile mortii”, care au plecat din gara in dimineata zilei urmatoare. In primul tren au fost inghesuiti in jur de 2.500 de
evrei, ajungind in Calarasi abia pe 6 iulie, in acest interval sfirsind aproape jumatate dintre ei, asfixiati sau infometati. Din al doilea tren, care a mers doar pina la Podu Iloaiei, dar care a parcurs aceasta distanta in opt ore, au murit – potrivit marturiilor –
aproximativ o mie din cei 2.000 de evrei care au fost imbarcati. Pe teritoriul Moldovei, la crime savirsite in pogrom s-au adaugat cele comise in alte orase mai mici, cum ar fi Dorohoiul, precum si deportarile si atrocitatile comise in Basarabia, Bucovina si
Transnistria, teritorii intrate sub administratie romaneasca dupa campania armatei romane spre Est. In Basarabia, unul dintre locurile in care au sfirsit mii de evrei a fost lagarul de linga Balti, unde a fost strajer Sasa Papan.
Un soldat din Bivolari condamnat pentru crime impotriva evreilor
Centrul „Simon Wiesenthal” din Israel a lansat in luna aprilie la Iasi o campanie de identificare a criminalilor de razboi. Pentru orice informatie care duce la prinderea unuia dintre acestia, centrul ofera 10.000 de dolari. Pina la jumatatea lunii mai, dupa cum a relatat „Ziarul de Iasi”, in Israel se primisera zece scrisori si apeluri in acest sens, numele celor ce au oferit informatii Centrului „Wiesenthal”, cit si ale celor care au fost denuntati fiind tinute secrete. „Stabilirea responsabilitatilor este un proces delicat. In cazul militarilor, trebuie urmarit indeaproape lantul decizional, pentru a se vedea de la ce nivel au venit ordinele”, spune Adrian Cioflanca, cercetator la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, membru in Comisia Internationala de Studiere a Holocaustului. Asa cum sustine Vasile Hutisoru, un pensionar din Bivolari care de zeci de ani stringe documente pentru o monografie a comunei, un soldat care era granicer in acea zona a fost singurul condamnat pentru crime impotriva evreilor. „A impuscat mai multi evrei care incercau sa treaca Prutul cu o caruta si apoi i-a aruncat in apa”, spune Vasile Hutisoru.
La Limbeni au fost inchisi pina la 3.000 de evrei
Lagarul de La Limbeni era unul de tranzit, ca multe altele de pe teritoriul Basarabiei, aici fiind adusi evreii inaintea deportarii in Transnistria. Potrivit documentelor si marturiilor, in lagarele de tranzit din Basarabia au murit in decursul anului 1941 aproximativ 20.000 de evrei. In lagarul de la Limbeni, infiintat oficial in iulie 1941 si desfiintat in septembrie, documentele atesta ca ar fi fost inchisi aici intre 2.500 si 3.000 de evrei. „Marturia lui Sasa Papan e foarte importanta deoarece pina acum istoricii aveau informatii in amanuntime despre conditiile de viata dintr-un singur lagar din Basarabia din judetul Balti, cel de la Rautel. Marturia arata importanta istoriei orale pentru reconstituirea istorica, astfel de marturii completind petele albe din documentele autoritatilor”, spune cercetatorul Adrian Cioflanca, membru in Comisia Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania. (Mirela CORLATAN)