Ieseni cu singe albastru

Intreaga lui avere sta deocamdata ghemuita intr-un apartament de doua camere. De fapt, mai are si o masina, cu care urca in fiecare zi Copoul, cind merge la slujba. Il cheama Gabriel Badarau si este profesor la Facultatea de Istorie. Pe cind era student, si-a studiat arborele genealogic. Nu i-a fost greu, intrucit numelui sau i s-au dedicat studii de specialitate. Primul stramos pe care l-au retinut izvoarele istorice stapinea in 1403 peste tinutul Tutovei, iar cinci veacuri mai tirziu Badaraii se gaseau in nordul Moldovei, pe malul Prutului. De o parte si alta a riului se intindeau domeniile lor, terenuri arabile, paduri si satul ce le purta numele. Badarai se cheama si acum si face parte din comuna Santa Mare, judetul Botosani, situata in apropiere de granita cu Iasul. De mosia Badarailor s-a ales insa praful odata cu instaurarea regimului comunist. Conacul familiei a fost transformat in sediu CAP, iar ulterior darimat. Ca urmare, parintii profesorului de la Facultatea de Istorie au fost fortati sa se multumeasca cu fosta lor casa de vacanta, aflata pe malul apei. In 1951, cind s-a nascut Gabriel,
familia lui Andrei Badarau ramasese fara nimic.
Fiu de boier inscris in PCR
Un singur lucru nu li s-a putut fura Badarailor: blazonul. „In perioada copilariei mele, toate preocuparile se concentrau pe stergerea urmelor boieresti. Eu nu am simtit aceasta origine decit atunci cind mi-am dat seama ca doar tatalui meu, invatator, lumea din sat nu-i spunea «tovarasul», ci «domnul Andrei»”. Daca fratele sau, Mihai, inginer constructor in Suceava, a fost respins la facultate in primul an din cauza „originii sale nesanatoase”, Gabriel Badarau nu a avut de suferit, ba chiar s-a putut considera un descurcaret. Dupa terminarea facultatii a lucrat ca cercetator la Institutul „A.D. Xenopol”, urmind intr-o anumita masura linia impusa de rudele sale. Dintre ultimii mari Badarai, cum ii place profesorului sa spuna, Alexandru a fost de doua ori ministru al lucrarilor publice, in 1910 si 1919, si primar al Iasului. Theodor Badarau a fost director al Liceului Internat, fratele sau Mircea, mare proprietar de pamint, iar celalalt frate, Dan, academician si decan, pe rind, al facultatilor de Filosofie de la Iasi si Bucuresti. Pe toti ii mosteneste fiica lui Mircea Badarau, Simina Missir, care locuieste in Bucuresti si se lupta de ani buni prin juristii angajati sa recupereze paminturile familiei, precum si casele Badarau de pe strada Armeana si din Pacurari. Gabriel Badarau spune ca in cazul lui „trairea nu a fost una pe masura originii” si ca nu are pretentia de a fi considerat un boier. Ca este doar un „epigon”, „un urmas nedemn” al vestitilor si bogatilor boieri Badarau de altadata. De altfel, el a iesit destul de mult din tiparul boieresc si-n perioada comunista. N-a facut disidenta, ci, dimpotriva, a fost membru de partid. Nici acum n-a uitat insa ca mobilierul din conacul parintilor a ajuns la CAP. Ca acolo si-au gasit sfirsitul si masa de biliard si pianul.
Pian la care a cintat George Enescu
Acestea au fost in multe cazuri ultimele „insemne” ale sorgintei aristocratice. Cei care au reusit sa salveze pianul familiei din calea tavalugului comunist s-au putut considera in continuare boieri. Parintii academicianului iesean Mircea Petrescu-Dimbovita au inregistrat aceasta performanta, la Galati. Pianul mamei sale, Sophie, lucrat in sidef, cu suporturi din bronz pentru luminari, a fost una dintre putinele piese „de epoca” ce nu s-au „ratacit” dupa razboi. Multa vreme, pianul a fost la loc de cinste in apartamentul sotilor Petrescu-Dimbovita, situat peste drum de Liceul National. La el a cintat insusi George Enescu, intr-una din vizitele sale la parinti. Sophie Petrescu-Dimbovita a studiat Conservatorul la Lausanne, in Elvetia, fiind presedinta Asociatiei Feministe, prietena cu Izabela Sadoveanu. Vilioni dupa numele de fata, aceasta provenea dintr-o familie nobiliara de greci, unul dintre urmasi fiind directorul Centrului Cultural „Onasis” din New York. Bunica dinspre mama a academicianului Petrescu-Dimbovita provenea la rindu-i dintr-o familie nobiliara din Venetia, Miglaresse.
Conac vindut la pret de televizor
Cu asemenea ascendenta, mama sa nu putea incheia decit o casatorie pe masura. Daca nu cu un nobil de vita veche, cel putin cu un om de vaza si cariera. S-a casatorit cu Gheorghe Petrescu-Dimbovita, dublu licentiat in Drept si Filologie, ce a fost presedinte al Curtii de Apel Galati, prefect de Vrancea in calitate de magistrat si, in cele din urma, avocat. Parintii acestuia, bunicii dinspre tata ai academicianului, au locuit la Tirgoviste si, de aceea, pentru a avea un nume distinct, au alaturat la „Petrescu” „Dimbovita”. Vilioni, socrul lui Gheorghe Petrescu-Dimbovita, a avut prima moara cu aburi din Moldova, mosia sa fiind una din cele mari din zona Birladului. Dupa razboi, ajunsi la ananghie financiara, conacul de la Birlad l-au dat pe un televizor: „Aveau un chirias care lucra la Finante si le-a cumparat casa pina la urma. Un televizor, atit a luat soacra mea din banii primiti”, povesteste sotia academicianului Petrescu-Dimbovita.
Li s-a luat aproape totul, au ramas cu obiceiurile
Chiar daca s-au trezit peste noapte dezbracati de averi, singele celor mai multi boieri a ramas colorat in albastru si-n greii ani de dupa razboi. Nu mai aveau bani si voie sa calatoreasca in strainatate, din „trupele” de slugi de altadata isi mai permiteau sa tina cel mult o „fata in casa”. Se incheiase si perioada balurilor, seratelor si cochetariei. In timp ce-si inghiteau suspinele ca au pierdut totul, boierii si boieroaicele nu-si doreau decit sa treaca nebagati in seama in lume. In cercurile inchise pe care le formau, principiile clasei boieresti isi croiau insa in continuare cararile lor. De aceea, probabil, nici unul dintre copiii lui Gheorghe Petrescu-Dimbovita si ai celei ce descindea din familia Vilioni-Miglaresse nu s-au casatorit cu oameni simpli. Ca au fost sau nu constienti de asta, fiecare si-a cautat jumatatea pe masura. Ca singele sa nu-si schimbe culoarea. Elena (Linica), sora academicianului, dupa ce a fost scolita pina la 16 ani de maicile de la „Notre Dame de Sion” si a urmat Filologia la Bucuresti, s-a casatorit cu un Isacescu, vestita familie de boieri din Bucovina, de la Cernauti. Fratele sau nu s-a lasat nici el mai prejos.
„Romaneste a invatat abia pe la cinci ani”
La 34 de ani, Mircea Petrescu-Dimbovita a parasit Bucurestiul, unde a fost muzeograf la Muzeul National de Antichitati, venind la Iasi pentru un post de conferentiar la Facultatea de Istorie. Iasul s-a dovedit a fi o carte cistigatoare nu doar pentru ca i-a oferit posibilitatea unei cariere prestigioase, ca specialist in arheologie preistorica. Aici a intilnit-o pe Stanislawa-Ursula Pirozynski. Cauta pe cineva care sa-i traduca un text din polona si a gasit femeia demna de a fi prezentata mamei sale, boieroaica Sophie. Caci Stanislawa-Ursula, Stasia cum i se spune, nu avea o origine oarecare. Bunicul sau dinspre mama, Wilhelm Gumiski, facea parte din nobilimea Sileziei Superioare. Chiar daca bogatiile peste care stapinisera inaintasii sai erau doar amintire, Stasia n-a vrut sa-si dezminta radacinile. Pentru familia Petrescu-Dimbovita Cortina de Fier n-a existat cind a fost vorba de Wanda, unica lor fiica. I-au angajat o guvernanta nemtoaica „de prin Ardeal” in a carei limba materna a rostit primele cuvinte, iar Charlotte, fiica fostului consul francez la Iasi, a invatat-o frantuzeste. „Abia pe la cinci ani a invatat romaneste”, povesteste Stasia Petrescu-Dimbovita. Wanda a absolvit Facultatea de Fizica, iar in 1988 a parasit Romania si, prin casatorie, s-a mutat in tara de origine a mamei sale, in orasul Cracovia. Odata cu ea, s-a „dus” si pianul familiei, „vindut pe o nimica toata unei profesoare de muzica”. „Soacra mea ne-a spus sa nu instrainam niciodata pianul, ca este sufletul ei”, povesteste sotia academicianului, marturisind despre regretul sau. Fiica sa a divortat, iar acum este in Varsovia. Acasa, la Iasi, chiar dupa 15 ani lumea isi mai aduce aminte de Wanda. Nu doar pentru ca este fiica academicianului, ci pentru ca a fost prietena cu Radu Duda. Caruia, se pare, originea Wandei nu i-a fost deloc indiferenta. „Spunea ca vrea sa traiasca pe picior mare”, isi aduce aminte Stasia Petrescu-Dimbovita despre cel care a ajuns in mod spectaculos print.
Buturenii, boieri de care a vorbit Dimitrie Cantemir
Ca si Petrescu-Dimbovita, Buturenii sint o familie de boieri intelectuali. O familie despre care a vorbit chiar Dimitrie Cantemir in „Descriptio Moldaviae”. „Numele acestor neamuri, fiindca toate sint deopotriva intre ele, le vom numi in rinduiala alfabetica”, a spus marele carturar vorbind despre boierimea moldoveneasca, enumerind Buturenii alaturi de familii precum cele ale Basotestilor, Cantemirilor si Cantacuzinilor. La 81 de ani, Irina Sitaru, precum si fratii sai gemeni Alexandru si Gligoras, sint cei mai in virsta urmasi in viata ai Buturenilor de care vorbea Cantemir. Unul dintre stramosii lor, Vladimir Butureanu, a fost primul arheolog care a vorbit despre cultura Cucuteni, la un congres la Paris. Tatal lor, Valeriu, vorbea cinci limbi straine, fiind licentiat in Filologie clasica si doctor in Drept la Sorbona. A ratat postul la Universitate, asa cum sustin copiii sai, in favoarea baiatului lui A.C. Cuza, cunoscutul profesor de drept si liderul miscarii nationaliste ce i-a purtat numele. Razboiul i-a prins pe Butureni cu peste o suta de hectare la Tibanesti, alte paminturi in Vaslui, la Todiresti, si aproape 20 de hectare de vie in podgoria Copou.
„Am primit inapoi niste ripe, pe care nimeni nu vrea sa le lucreze”
Alexandru Butureanu, triplu licentiat – cum ii place sa sublinieze -, tatal noului director de la Maternitatea „Elena Doamna”, a facut puscarie la Aiud pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Dupa Revolutie a facut politica taranista si a incercat sa-si capete inapoi mostenirea. „Am primit niste ripe, pe care nimeni nu vrea sa le lucreze”. La atit i se reduce acum boieria, dupa cum singur spune. Sora sa, Irina Sitaru, poate sa creada insa ca lumea nu s-a schimbat prea mult. Blocul „de lux” in care sta ea in Copou a fost ridicat pe locul casei in care a copilarit, cumparata de parinti de la principesa Aglaia Moruzzi. A fost bombardata si a ars pina la temelie in timp ce Buturenii se refugiasera la Turnu Severin. Insa o buna parte din mobila a fost salvata, si acum recreaza in apartamentul sau atmosfera de altadata. Sufrageria in stil baroc, cu scaune in piele de Cordoba, era data pentru restaurare la Scoala Normala si asa a ramas intacta, ca si alte citeva piese ce au fost luate in evacuare. Intr-un colt troneaza un ceas cit peretele, singurul care arata ca, fie si in Copou, blocurile nu se asorteaza totusi cu boieria.
Boierii tot boieri ramin
Cunoscuta familie de medici Branisteanu poate fi considerata mai norocoasa. Dumitru si Gabriela stau de cind s-au casatorit in casa situata peste drum de Parchetul Militar, colt cu strada Lascar Catargi. Casa a fost construita in 1938, dupa schitele unui arhitect italian „in cel mai pur stil romanesc”. A „gazduit” comandamentul rusesc si asta a fost sansa ei de a scapa de nationalizare. Tatal lui Dumitru Butureanu, ce se specializase la Berlin si Paris si era profesor universitar de Farmacologie, a fost medicul domeniilor regale, medicul Mitropoliei si al Bancii Nationale. Sotia sa avea mosie pe malul Prutului, iar parintii sai, la Dorohoi, se puteau mindri si ei cu o bruma de avere. „Aveau ceea ce se numeste o «casa deschisa». Socrul meu nu a facut compromisuri. A fost dat afara de la Universitate si a iesit la pensie de la Policlinica Studenteasca”, spune Gabriela Branisteanu, la rindu-i fiica de bogatasi din Focsani. La 65 de ani, aceasta conduce Policlinica „Profesmed” si se pregateste sa deschida destul de curind un minihotel „de la trei stele in sus, cu recuperare medicala”, putin mai sus de casa lor. Totul pentru fiul sau, specialist in Endocrinologie. „Cartierul general” al Gabrielei Branisteanu este biblioteca. O incapere „tapetata” cu aproape 10.000 de carti. Sub comunisti, o vreme, casa a fost umpluta cu chiriasi, iar in biblioteca a stat o evreica. „Fiul sau era colonel de Securitate”, spune Gabriela Branisteanu, inghitind parca in sec. Izul comunistilor s-a dus insa demult din casa Branistenilor. Ca boieri ce sint, dar se feresc sa recunoasca, ei au o „fata in casa”, Margareta, si o bucatareasa, pe Ilonca, care le gateste de 14 ani si jumatate. Asa cum au avut, de fapt, de cind se stiu. Ambele au camerele lor, la mansarda. „La noi, femeile au stat intotdeauna cite 18 ani: ori se casatoreau, ori se prapadeau”, spune doctorita Branisteanu. Si de ce sa nu stea? Ca si cum n-ar vrea ca lumea sa-i uite vreodata, ultimii boieri sint generosi. Chiar si atunci cind este vorba de „compromisuri” cu modernitatea. Pe unul dintre rafturile bibliotecii, linga cartile ingalbenite de vreme, zac trei casete pe care scrie „Super Mario 3”. Ioana, nepoata Gabrielei Branisteanu, va mai fi oare boieroaica de miine? (Mirela CORLATAN)