Portretul unui pictor cu cravata

– Ati spus intr-un interviu ca portretul reprezinta o modalitate de cunoastere psihologica a personajului. Ati pictat multe autoportrete, deci s-ar spune ca ati fost preocupat de propria persoana. Va cunoasteti bine?

– Am inceput cu autoportrete intrucit in studentie aveam nevoie de un model. Iar eu eram modelul cel mai la indemina, care nu punea nici un fel de probleme. Astfel, am facut studii si cu ocazia asta am si cautat sa ma cunosc. Pentru a-i cunoaste pe cei din jur, trebuie sa incepi cu tine. Insa, fireste, niciodata nu poti sa ai pretentia ca te cunosti. In anumite situatii ai surprize, nu puteai banui ca vei reactiona asa cum ajungi uneori sa reactionezi.

– Ca de exemplu?

– Desi eu sint un om pasnic, un om blind, sint momente cind sint pus in situatia de a reactiona violent, iar aceste iesiri imi sint oarecum straine. Dar ca sa ajung in astfel de situatii, probabil ca imi trebuie un motiv serios.

– A propos de expozitia dvs. „Autoportret in timp". Considerati ca v-ati schimbat mult?

– Da, m-am schimbat, de asta si ciclurile de lucrari sint mereu altele. Schimbarile sint legate de virsta in primul rind, de transformarile biologice, pe urma de calatoriile pe care le-am facut, de contacte. Sint schimbari inerente ce nu apar la orice om. Dar pastrez totusi foarte mult din copilaria mea si probabil ca asa am sa mor: pastrez o anumita puritate, sinceritate, o anumita poezie, niste vise…Omul pe parcurs se mai altereaza…

– Spuneati in cartea dvs., „Amintiri in timp", ca erati un copil plapind si fricos…

– Da, pastrez frica asta si acum: o stare de neliniste, de anxietate, care sint in structura mea, cu care lupt in continuare, pentru ca trebuie sa le depasesc. Analizindu-ma, imi dau seama ca ele nu ma parasesc, ca am in continuare acea stare de timiditate, de indoiala, de emotivitate care ma ajuta insa in creatia mea.

– Si nu a fost greu, cu acest temperament, sa va impuneti ca artist?

– A fost foarte greu pentru ca puteam fi foarte usor derutat. Daca un rauvoitor vroia sa ma deruteze in momentul cind eu aveam niste semne de intrebare, putea sa imi strice o lucrare buna sau sa ma faca sa pastrez o lucrare proasta. Timpul este insa acela care decide. Acesta era si sfatul maestrului meu, Corneliu Baba, care imi spunea: in momentul cind nu esti sigur de ce ai facut, intoarce lucrarea la perete si apuca-te de altceva pentru ca, dupa un timp, cind vei privi din nou lucrarea, o vei vedea cu alti ochi.

„Ma mindresc ca am expus in aceeasi galerie cu Picasso"

– Ati expus in 1964 la Paris, in aceeasi galerie unde a expus si Picasso. E una din expozitiile la care tineti cel mai mult. Va revendicati din Picasso?

– La Paris am expus intii de toate la „Galerie du Passeur", unde au expus inaintea mea mari maestri, printre care si Picasso. Si ma mindresc ca la Paris, unde sint atitea galerii, am expus intr-una de renume. Altfel, nu am nici o legatura cu Picasso, il consider un artist modern in sensul ca abordeaza toate genurile – grafica, pictura, sculptura, trece de la figurativ la cubism, arta abstracta si asa mai departe. Un lucru pe care il pot constata si la mine: am facut si mozaic, tapiserie, fresca etc. Am incercat sa abordez toate genurile, bineinteles ca am ramas la pictura de sevalet. Cind ai ceva de exprimat si consideri ca mijloacele obisnuite de expresie nu pot rezolva acest lucru, incerci sa treci chiar la literatura. De asta am si scris „Amintiri in timp", nu pentru ca as fi avut pretentia de scriitor, ci pentru ca am simtit nevoia sa exprim lucruri pe care pictorul le poate exprima mai greu in pictura sa.

– Intr-un interviu va defineati drept „un artist total"…

– Da, in sensul ca am incercat mai multe genuri si nu m-am fixat doar pe unul singur, nu am ramas doar un artist de peisaj, de flori, de marina, asa cum sint numeroase exemple…

– In mai toate interviurile spuneti ca artistul Corneliu Baba v-a aratat drumul in pictura. Cind ati simtit ca ati gasit drumul? Care au fost etapele?

– La inceput am fost foarte influentat de maestrul Corneliu Baba, pur si simplu eram in umbra lui si din acest motiv sufeream o drama. Profesorul meu Corneliu Baba stia acest lucru si m-a sfatuit sa merg mai departe, sa nu fac eforturi sa ma desprind, ca e foarte greu sa te schimbi peste noapte. „Timpul te va ajuta sa iti gasesti drumul tau" – imi spunea el, si a avut dreptate. Dupa terminarea facultatii, in 1960, am cistigat o bursa „Nicolae Grigorescu" si am plecat intii la Leningrad, iar apoi la Paris, unde am venit in contact cu galeriile de arta, cu artisti plastici si acela a fost momentul cind am reusit sa ma desprind. Cind m-am intors si i-am aratat maestrului Corneliu Baba lucrarile, mi-a spus: „draga, tu iti poti permite sa te joci cind la baza ai o meserie foarte serioasa". Adica intr-un fel se bucura ca m-am desprins de el, dar, in acelasi timp, avea regretul ca ma despartisem. Mi-am luminat paleta, abordarea temelor era alta. De exemplu, am facut un Paris in care nici una din lucrari nu semana cu Baba: am facut un Paris care danseaza, am mers pe metafore. De asta, maestrul meu Corneliu Baba considera ca acestea sint niste jocuri, ca m-am jucat. De fapt, arta toata este un joc, dar unul foarte serios. Parisul a avut o influenta foarte mare asupra mea. Acolo m-am descoperit, am gasit niste teme cu totul deosebite de ceea ce vedeam in tara – bulevarde, cafenele –  si a aparut un ciclu de teme pariziene, inspirate de obiectele din vitrine, care erau aranjate intr-o asemenea relatie incit sugerau prezenta omului. Revenind in tara, am abordat altfel si temele de la noi, intr-o alta maniera si viziune decit cea cu care fusesem obisnuit. Asa au aparut „Autoportret in timp", „Substituiri din arta universala", „Om si sentiment", „Iasul – evocare sentimentala". Toate sint niste etape si ele nu seamana una cu alta, pentru ca tema mi-a impus o anumita maniera de lucru. Daca la „Iasul – evocare sentimentala" am lucrat cu pasta suculenta, cautind sa redau zidurile vechi, martori ai unor evenimente ale copilariei mele, la „Om si sentiment" importanta era ideea de om, si atunci nu a fost nevoie de incarcatura musculara, ci omul apare ca idee, este un grafism. Dar toate aceste cicluri sint legate intre ele, nu prin tehnica de lucru, ci prin gindire, prin idee, printr-un anumit sentiment, care imi apartin.

„Giacometti mi-a spus: nu am incredere in artistii romani"

– Ati obtinut bursa la Leningrad, la Paris in anii ‘60.  Unii circotasi ar spune ca au fost privilegii pe care le-ati obtinut in timpul regimului comunist…

– Eu am cistigat aceasta bursa prin concurs. Bursa „Nicolae Grigorescu" era initiata de Academia Romana pe tara, ea constind intr-un an de studii la Leningrad si un an la Paris. Concursul a avut loc la Bucuresti, in salile Institutului de Arta si a durat peste trei luni. Lumea nu stie, dar a fost un juriu foarte serios in frunte cu criticul de arta George Oprescu, din care faceau parte Alexandru Ciucurencu, Corneliu Baba, Maxy etc. Juriul tinea seama si de activitatea dinainte. Ceilalti concurenti erau tineri absolventi, nu avusesera timp sa se afirme. Eu, in anul 1959, avusesem deja o lucrare expusa la Paris, in cadrul unei expozitii de arta romaneasca si, mai mult, fusesem evidentiat de francezii Jean Rollin si Roland Desné. Cit priveste concursul, acesta a constat in doua probe: compozitie si portret. Bineinteles, unii socotesc ca trebuie ei sa fie in locul tau…Lupta nu este totdeauna corecta: in loc sa vina cu lucrari mai bune, sa dovedeasca ei ca sint mai buni, incearca sa-ti gaseasca tie nod in papura.

– Care a fost personalitatea cea mai importanta intilnita la Paris?

– Povestesc si in „Amintiri in timp" intilnirea cu Giacometti, unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii. Am mai cunoscut artisti romani plecati din tara, ca Alexandru Istrate, Natalita Dumitrescu, Horia Damian, dar, in primul rind am cunoscut-o pe Magdalena Radulescu – am avut norocul sa o intilnesc la Ambasada Romana si prin intermediul ei sa cunosc apoi multi artisti, printre care si pe Giacometti. Se cunosteau din tinerete. Ne-am dus la el acasa, nu l-am gasit, cind tocmai plecam, el venea, Magdalena Radulescu i s-a adresat si l-a salutat, nici nu s-a uitat la noi; a intrat in atelier si asa imbracat cum era, cu un pardesiu si cu palaria pe cap a inceput sa lucreze, sa modeleze lutul de pe un suport. Magdalena Radulescu m-a recomandat drept un tinar pictor roman care il apreciaza si vrea sa-l cunoasca. Nu a reactionat in nici un fel. La un moment dat, la insistentele Magdalenei Radulescu, a spus: „eu nu am incredere in arta romaneasca si in artistii romani", la care Magdalena Radulescu l-a intrebat: „dar Brancusi?". Giacometti si-a amintit ca Brancusi, mitul sau, este roman. S-a oprit pentru prima data din lucru si m-a privit in ochi, a devenit foarte amabil si am purtat o discutie despre arta lui, despre arta lui Brancusi…

„Mergeam din bodega in bodega"

– In „Amintiri in timp" povestiti ca ati abandonat viata boema din studentie, adoptind aproape un stil cazon: ati decis sa beti alcool doar acasa si doar de doua ori pe saptamina. Nu agreati boema?

– Ba o agreez, eu insumi am trait-o, dar la un moment dat iti dai seama ca te poti rata. Si atunci iti trebuie forta sa te rupi. Asta s-a intimplat cu mine. In facultate mergeam din bodega in bodega, in locul banilor pe care nu-i aveam duceam lucrari, bodegile aratind ca niste expozitii de pictura…

– Ca artist, ati preferat asadar disciplina, ati fost un riguros…

– Da, am realizat ca e nevoie de rigoare de la inceput, ca si Tonitza, de altfel, care avea perioade de lucru foarte intense, care alternau cu perioade de relaxare cu prietenii la un pahar, care tineau asa, cite o saptamina. Mergea cu birja dupa el, cind obosea il aducea acasa, se odihnea si revenea in atelier cu aceeasi disciplina. Sculele erau foarte bine curatate, pina si metalul acela care tine parul stralucea. Pensoanele erau asezate in cutie cu ascutisul intr-o anumita directie, pe marimi, pinza o pregatea dupa retete speciale, era de o meticulozitate neobisnuita. Arta nu e numai rezultatul unui impuls. Intr-o compozitie ai de respectat niste principii, un raport intre marimi, sectiunea de aur sau teoria culorilor primare, complementare, sfera lui Goethe etc. Sint lucruri pe care le spuneam si studentilor mei…

„Am acoperit cheltuielile pentru reparatiile Universitatii cu lucrarile mele"

– Ati fost rector al Universitatii de Arte. Stiu de la fosti studenti ca si dvs. vi se datoreaza faptul ca Facultatea de Arte Plastice a supravietuit in anii comunismului…

– In 1950, cind eram student in ultimul an, s-a desfiintat Institutul de Arte, care avea Facultatea de Teatru, Muzica si Arte Plastice – profesorii si studentii fiind repartizati la Bucuresti si Cluj – si a fost inlocuit cu un Institut Pedagogic de trei ani, cu mai multe facultati, inclusiv de Arte Plastice, care pregatea profesori de desen. Acolo predam si eu. Nemultumiti de lipsa unui invatamint superior de arte plastice, am facut nenumarate memorii, prin partid si direct la minister si am avut norocul ca, intr-o perioada in care se desfiintau multe institutii de cultura, sa se reinfiinteze aceasta Facultate de Arte Plastice din cadrul Conservatorului, unde am fost numit rector. I s-a repartizat spatiul fostului seminar „Venimanin Costache", spatiu degradat de cutremur si de aparatura Institului Politehnic care fusese gazduita aici. Deoarece aveam nevoie de bani pentru acoperis intrucit ploua inauntru si pentru montarea caloriferelor, si trebuia facuta o curte engleza, deoarece igrasia urcase spre tavan, am acoperit cheltuielile cu lucrarile mele. Am mobilizat pentru aceasta si rudele – constructori si arhitecti -, m-am transformat in administrator. M-am straduit sa creez conditii de lucru si celor de la Muzica, si celor de la Arta Plastica – am adus sculpturile care apartinusera Academiei de Arte Frumoase inainte de refugiu, comandate cu ani in urma de Panaiteanu la Berlin, ca material didactic pentru studenti, de la Liceul de Muzica si Arte Plastice, dar, cel mai important, am salvat pictura din capela acoperind-o cu pinza. Am inlesnit profesorilor si studentilor plecarea peste granita, in Occident, la cursuri internationale, am repartizat profesorilor si personalului administrativ apartamente de locuit. Cu studentii m-am inteles totdeauna bine. Mi-amintesc ca, prin anii ‘80, cei din camin, nemultumiti ca nu aveau apa si caldura, au facut o manifestatie impreuna cu cei de la „Cuza" in fata sediului Partidului. Majoritatea erau chiar de la clasa mea de pictura. A venit primul secretar si mi-a reprosat ca nu le facem educatie, iar eu i-am spus ca studentii trebuiau sa vina la mine sa se plinga, ca eram rector, dar ca nu si-au dat seama si s-au dus – chipurile – la Partid ca la un Parinte. Trebuia sa-i sanctionez apoi pe studenti, sa-i dau afara, sa chem parintii. Eu i-am chemat pe studenti si le-am spus: cea mai usoara pedeapsa este sa va dau afara din camin. Eu o sa fac o hirtie de exmatriculare, dar voi o sa stati acolo in continuare, ca daca va reclama cineva, reclamatia ajunge tot la mine. Si asa a fost. Apoi am cautat sa-i feresc pe studenti de la muncile agricole, cules porumb si cartofi… Bineinteles ca m-a chemat de la partid: „Dar dumneata ce faci, dom’le? Si i-am spus: o sa-i trimit la munci numai daca dumneata dai o declaratie ca daca vreun student se accidenteaza raspundeti, intrucit, daca cel de la vioara sau de la pictura isi pierde un deget, s-a terminat cu meseria lui".  Ne-au pus la facut lozinci. Si am facut, dar i-am protejat pe studenti. Trebuiau facute niste compromisuri.

– Cu toate ca spuneti ca i-ati aparat pe studenti si ca ati pus Universitatea pe picioare, ati fost „rastignit la Revolutie", ca sa va citez.. Ati fost dat afara.

– Nu de catre studenti, nici de colegii de la Plastica, ci de catre unii profesori de la Muzica, ei nesuportind sa fie condusi de un plastician. Printre acestia, si o tovarasa profesoara, care-si dorise foarte mult sa ajunga secretar de partid. Deoarece nu o sustinusem la Revolutie, a devenit cea mai revolutionara. Mai erau citeva tovarase in acord cu ea – desi ma votasera cind am fost propus rector – dar la citeva zile au venit sa-si ceara iertare.

„Am avut si lucrari respinse"

– Ati amintit de Ion Irimescu. Ati relatat in cartea dvs. un episod comic, legat de comisiile de indrumare. Ce erau acestea?

– In perioada realismului socialist, lucrarile trebuiau sa puna accent pe muncitori si pe fizionomia muncitorului, care trebuia sa arate optimist. Comisiile intrau in ateliere si iti spuneau cum sa faci si ce sa faci. La un moment dat, maestrul Baba, socotit seful scolii formaliste de la Iasi, nu a mai fost primit in expozitii, iar noi ceilalti, din scoala lui, am fost respinsi de la saloane. Maestrul Irimescu facuse un bust care reprezenta un miner. Il lucrase in ghips, iar ochii ii facuse dupa modelul sculpturii grecesti. Si cind s-a dus la expozitie, a vazut un miner care semana foarte bine cu al lui, numai ca era negru si avea ochii scobiti. Era lucrarea lui, pe care cei din comisie au vopsit-o pentru ca au gasit ca un miner nu poate sa fie alb si nici nu vede, drept pentru care au bagat sfredelul si i-au scos ochii. Fireste, au facut modificarile fara sa-l intrebe. Se intimpla si in cazul pictorilor sa vina si sa-ti spuna: domnule, e bine aici, dar in partea asta nu merge. Era o echipa de pictori care intervenea ca sa „mearga". Acestea erau comisiile de indrumare. Am fost si eu de multe ori respins. Imi amintesc ca mi s-a trasat sarcina sa pictez Gospodaria de Stat Baltati, cu ocazia infiintarii. Dar comanda mi s-a dat dupa ce s-a infiintat gospodaria. M-am dus la Baltati, am gasit un mos, statea intr-o casa obisnuita, cu geamurile date de jur imprejur cu albastru. L-am intrebat cum a fost si, zice el: „au venit de la oras niste tovarasi cu niste hirlete, au tinut un discurs, au pus niste steaguri si au plecat". Iar eu am incercat sa reconstitui, sa-mi imaginez cum a fost: am luat niste oameni – erau niste mosnegi slabi si ogirjiti, pe care i-am „imbracat" in costume taranesti, le-am pus niste hirlete in mina, am mai pictat niste tovarasi cu niste sepci pe cap si am dus lucrarea la expozitie. Mi-au respins-o. Aveai posibilitatea sa te duci sa intrebi de ce ti-au respins lucrarea. Era o sala mare, comisia, un sevalet pe care am asezat lucrarea, mi-am spus numele si am intrebat de ce a fost respinsa. „Astia-s taranii nostri, asa, scofilciti si cu ochii in fundul capului?" – a fost explicatia lor. Iar eu le-am spus: „Dar de-abia e infiintata gospodaria, urmeaza ca de-acuma sa se-ngrase". M-au dat afara. Nu a fost singura data. Am avut si alte lucrari respinse: „Minerii de la Comanesti", „Cazacioc" …

„Eu nu am caderea sa-i judec pe cei pe care-i pictez"

– In general, un pictor picteaza in numele unei idei sau la comanda?

– Daca e artist mare si e pasionat de arta, lucreaza din pasiune, pentru ca are ceva de spus. A venit odata cineva la mine si m-a intrebat: „Lucrarile astea sint comandate de cineva?" „Nu". „Pai, si de ce le faci?" „Pentru ca simt nevoia, dom’le. Am avut o emotie in fata unui subiect si l-am facut, pentru a le-o transmite si semenilor mei".

– Dar ati lucrat acum citiva ani, sub guvernul Adrian Nastase, portretele mai multor lideri PSD, pentru un club de-al lui Iacobov…

– Da, am lucrat si la comanda. Eu trebuie sa ma intretin. Am o pensie foarte mica, iar din pensie nu pot sa-mi platesc atelierul, culorile etc. Iar cind vine o comanda, ma bucur foarte mult, asa cum toti pictorii se bucura cind le vine o comanda. Si ce legatura are una cu alta? Eu nu am caderea sa-i judec pe cei pe care-i pictez, daca merita sau nu sa fie portretizati, care sint problemele lor de-acasa, daca au amante sau daca-s betivi. Eu am primit o comanda, am stabilit un pret si am onorat-o.

– Deci ati facut un compromis necesar pentru a va continua arta dumneavoastra…

– O comanda de portrete nu inseamna neaparat un compromis. Eu nu stau sa-i analizez, nu le cer inainte fisa biografica. Aveau un club al oamenilor de afaceri si voiau sa-l decoreze cu portrete. Sa-i resping? Nu pot sa-mi permit. Trebuie sa-mi duc meseria mai departe, iar pentru asta am nevoie de bani. Comenzile de acest fel sint foarte rare si sa stiti ca nici nu sint platite grozav.

– Spuneati ca ati apreciat la Corneliu Baba sinceritatea, consecventa, repulsia fata de compromisuri si fata de prostitutie. Ati fost acuzat tocmai de aceste lucruri. Cum va raportati la ele?

– In momentul cind nu esti fortat sa faci un lucru si totusi il faci, consider ca e un compromis. Dar daca esti fortat, o fi si acesta tot un compromis, dar nu te socotesti la fel de vinovat ca atunci cind ai ales tu.

„Se faceau la Bucuresti niste plenare mari si ne asteptau la gara cu niste limuzine"

– Povesteati in cartea dvs. ca un prieten va ruga sa-i faceti rost de-un apartament, ca sinteti pictor mare si aveti trecere. Aveati o asemenea putere? Erau pictorii sub comunism niste privilegiati?

– Erau luati in atentie, mai ales la inceput, in perioada realismului socialist. Erau ajutoare de creatie si ajutoare de boala, imprumuturi de creatie si imprumuturi de boala, burse pentru strainatate. Mai mult, statul facea contracte cu tine pentru diferite lucrari. Iti dadea un avans, unii ramineau datori daca nu erau acceptate lucrarile. Se faceau la Bucuresti niste plenare mari, si ne asteptau la gara cu limuzine, ne duceau la Hotel Ambasador, unde ne cazau si luam masa la Athene Palace, iar la final se dadea un bal. Asa eram tratati la inceput. Pe masura ce a trecut timpul, a inceput sa dispara aceasta grija fata de artisti si am ajuns treptat in situatia de astazi, cind depinzi de un client pentru ca statul nu are nici un leu pentru achizitii de lucrari.

– Regretati din acest punct de vedere regimul comunist?

– Nu ma refer la regimul comunist. Sigur ca imi doresc o situatie cind artistul sa aiba bani. Poate sa se cheme oricum s-o chema. Dar artistul trebuie incurajat, nu desconsiderat. Macar cu o diploma, cu o hirtie. Nu sa vii sa ii cauti nod in papura ca l-a facut pe Ceausescu sau ca a onorat comenzi. Macar lasa-l in pace. Au facut altii atit rau in tara asta si au grade, au tot ce le trebuie, iar tu te legi de un artist care a dus-o destul de prost, nu a avut incotro si s-a descurcat cum a putut. Am vazut in alte tari artisti sarbatoriti stind in scaune de flori. Nu cer lucrul acesta, si nu doar la artisti ma refer, ci in general valorile nu prea sint respectate la noi.

„Ii faceam lui Ceausescu portrete veritabile"

– Desi spuneti ca ati avut lucrari respinse in expozitii inainte de 1989, ati fost considerat un pictor „de curte", i-ati pictat pe sotii Ceausescu.

– I-au pictat si altii. Eu eram presedintele Filialei Uniunii Artistilor Plastici. Eram chemat si mi se spunea: „Dvs. stiti ce e in ziua de cutare, peste o saptamina?" Era ziua Tovarasului. „Ei, pina atunci, ii pui pe toti artistii sa faca portretul lui Ceausescu". In primul rind, cei mai multi dintre artisti nu erau portretisti si nu voiau sa faca portrete. Mai faceau cite o floare. Am facut si eu o floare, dar mi-au spus: „Nu, dumneata nu faci flori, dumneata faci portrete, iar noi de portrete avem nevoie". Si am facut portretul, dar, asa cum am mai spus, si s-a speculat treaba asta in ziare, ii faceam lui Ceausescu portrete veritabile, adica nu-l pictam nici mai frumos, nici mai urit, nici mai destept. Eu am facut un document. El daca era uscat si statea teapan, eu asa l-am pictat. Si, sa stiti ca unele dintre portretele facute nu au fost puse in expozitii, ca lucrarea in care Ceausescu da mina cu Stefan cel Mare, care scoate o mina din tablou si pentru care sint acum foarte criticat. Acolo era o ironie teribila si despre asta s-a vorbit si la Europa Libera.

 

– Portretul e expus acum la Muzeul National de Arta Contemporana. Ati pictat multe portrete ale cuplului Ceausescu? 

– Nu mai stiu cite. Pai, de fiecare data eu trebuia sa fac un portret.

– Cum il pictati? V-au pozat ca model?

– Numai dupa fotografie. Nu am avut nici o legatura cu ei, nu i-am intilnit niciodata.

– Si ati avut beneficii de pe urma acestor portrete?

– Nu, eu onoram o comanda a celor de la partid, in semn de omagiu. Numai ca eu nu faceam omagiu, eu faceam un portret. Repet: eu am facut portrete pentru ca eram portretist. Oamenii confunda lucrurile. A-i face cuiva portretul nu inseamna a-i face un omagiu. Dadeam portretul celor de la Judeteana de Partid, care i-l daruiau drept omagiu. Iar cei care afirma ca as fi putut sa renunt sint mincinosi pentru ca se stie ca anumite lucruri trebuiau facute, nu puteau fi refuzate daca erai intr-o anumita pozitie. Dar conteaza felul cum le faceai. Lucrarea trebuie „citita": poate veneam cu o ironie. Dintr-un portret bun iti poti da seama daca omul e sanatos, daca e bolnav psihic, daca e rau sau bun. Numai ca cei de la partid nu observau totdeauna, iar uneori observau lucruri la care nu te gindeai. Intr-unul din portrete il facusem pe Ceausescu cu o mina in sus din care ieseau niste porumbei. Porumbeii erau in jurul capului, iar ei au interpretat ca le ies pasarele din cap sau ca sint intr-o ureche daca nu se vad amindoua.
– Totusi, criticii dvs. spun ca ati fi putut sa renuntati sa-i pictati, refuzind si functiile detinute: de rector si deputat in Marea Adunare Nationala.
– Nu puteai renunta odata ce erai inrolat. Eu am vrut sa ies de la Rectorat, ca nu mai aveam timp sa lucrez, si mi-au spus: „domnule, mata nu poti iesi cind vrei si cum vrei!". Si-apoi, mi-as fi facut un rau mie: nu as mai fi putut lucra, si ma gindeam la lucrul meu.

„Eu fac o arta de idei"

– Ce considerati ca ati adus nou in arta?

– In primul rind, eu fac o arta de idei. Si ideile pe care le transmit in lucrarile mele imi apartin, iar asta e o noutate.

– Ati pictat foarte mult. Numai Muzeului de Arta din Iasi i-ati donat 175 de lucrari…

– Da, am foarte multe, probabil de ordinul sutelor, miilor. Eu expun la saloane din anul III de facultate si, daca am ajuns la 80 de ani, s-au adunat…

– Am citit undeva ca ati scapat miraculos la cutremurul din 77, desi cladirea unde va aflati s-a prabusit. A jucat un rol important intimplarea in viata dvs.?

– Da, am scapat. Eram la „Ambasador" si ma aflam chiar linga geam cind a inceput cutremurul. Lumea a spart geamul si a navalit. Eu nu am apucat sa ies. M-au calcat in picioare, mi-au sarit in cap, dar am scapat. Am avut noroc. Da, intimplarea a jucat un rol important in viata mea: faptul ca l-am intilnit pe Baba, ca am plecat la Paris exact intr-un moment cind eu imi cautam personalitatea…. Am avut sansa.

– Credeti in Dumnezeu?

– Da, insa cred in felul meu, nu intr-un chip sau intr-un mos, ci intr-o energie care se gaseste de fapt in om, cum se gaseste si diavolul tot in om, unde se duce lupta intre bine si rau. Si aici e dezastrul cel mare.