Un text de autor despre ce s-a intimplat in nebulosul an 1989

REVOLUTIA ROMANA LA IASI

PREAMBUL: Sint necesare mai intii citeva consideratii cu caracter mai general despre ceea ce s-a intimplat in Romania la sfirsitul lui 1989. Contrar a ceea ce se tot repeta in fiecare an, cind se comemoreaza revolutia din '89, cum ca nu stim adevarul despre revolutie, credem ca astazi se cunosc adevarurile esentiale despre cele petrecute.

Regimul Ceausescu, fiind ultimul bastion al comunismului in Europa, a fost subminat atit de la Moscova si din Occident, cit si din interior. Securitatea a fost forta motrice care a contribuit la caderea regimului ceausist. Ea nu avea cum sa nu reactioneze la presiunile din toate partile si nu putea sa ramina fidela unui singur om - Ceausescu. Disidenta romaneasca, atita cita era, a fost doar clontul vulturului, care da prima lovitura victimei, dupa care o lasa sa agonizeze in gherutele puilor. Ea, disidenta, adica opozitia activa, a avut sprijin si de la Moscova, si din Occident. Si, bineinteles, a fost tolerata pe ultimii pasi ai anului 89 de organele de represiune interna. De n-ar fi fost asa, astazi am fi avut martiri, nu disidenti in viata. Credem ca a-i blama pe disidenti, cum s-a facut, este inadmisibil, tot asa cum a nu vedea rolul jucat de miscarea pornita dinspre partid si Securitate este o grava eroare. La Iasi a existat o miscare anticeausista si anticomunista, o alta anticeausista fara program definit, ambele venite dinspre societatea civila, precum si o miscare anticeausista provenita din partid. Intruziunea Securitatii se pare ca s-a resimtit in toate cele trei. Daca despre primele doua se cunosc unele lucruri, despre ultima nu se stie mai nimic. Sa le luam pe rind.  

Fronda si radicalism

Virful de lance al miscarii anticeausiste si anticomuniste de la Iasi a fost un grup de intelectuali ieseni, cei mai multi de la Universitatea „Al.I. Cuza". Grupul, numit in documentele Securitatii „grupul de rezistenta" (securistii insisi, dupa cum se vede, recunosteau implicit calitatea intelectualilor ieseni), s-a constituit pe baza de afinitati intelectuale si atitudini antisistem. Comportamentul lor era cind radical, cind de fronda pur gratuita. Erau tineri, sa-i intelegem. Luca Pitu, de pilda, dupa ce facea de serviciu la Universitate, scria raportul de predare-primire in franceza, spre spaima securistului ce-l pazea, care, fireste, nu stia boaba din limba lui Racine. Se intilneau pe la domiciliile lor, ascultau muzica straina si se pronuntau impotriva regimului. Fireste, Securitatea a inceput sa fie cu ochii pe ei si sa-i arate ca pe elevii rai ai clasei. Cine se apropia de ei avea greutati. Asa a patit Anna Alassio, profesoara de civilizatie italiana de la Filologie, care, avind relatii de prietenie cu Luca Pitu si mergind acasa la Dan Petrescu, a fost expulzata. Nu a fost singura care a patit astfel.

Erau cam toti din jurul revistelor „Dialog" si „Opinia studenteasca", in care publicau in acei ani articole-dinamita intr-un limbaj abscons, specific epocii. Perchezitiile si anchetele impotriva lor au inceput inca din 1983. Primii pe lista: Tereza si Dan Petrescu, Luca Pitu, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Alexie, Sorin Antohi (pina la urma s-a vazut ca acesta era turnatorul celorlalti), George Pruteanu. Radicalii grupului erau Liviu Cangeopol si Dan Petrescu. In casa acestuia din urma, de pe Sf. Atanasie nr. 13, era creierul miscarii, ca sa spunem asa.

Protestele „pe fata" ale lui Dan Petrescu au inceput in ianuarie 1988, cind, dupa revolta de la Brasov din noiembrie 1987, a dat un interviu in cotidianul francez „Liberation". In interviu milita pentru o autentica alianta intre muncitori si intelectuali. Intorcindu-ne in 1989, Dan Petrescu a intrat in greva foamei pe data de 8 octombrie, in semn de protest fata de concedierea sa din functia de bibliotecar la Universitate. Nu era singurul care fusese concediat. Luca Pitu patise acelasi lucru, fiind concediat de la catedra de franceza a Universitatii.

Aici trebuie sa spunem ceva. Cititorului mai tinar i s-ar putea parea ca un interviu dat pentru „Liberation" sau un articol cu ascunzisuri antiregim in „Dialog" sint fleacuri, cumva gesturi de opereta. Nu e deloc asa. Pe atunci repercusiunile puteau fi grave pentru situatia impricinatului. Puteai fi dat afara din serviciu fara explicatii, nemaiavind putinta sa te mai angajezi decit la „munca de jos". Iti putea fi hartuita familia, cum s-a intimplat pentru multi dintre opozanti. Ca sa nu mai vorbim de amenintarea permanenta a unei inscenari, care sa duca la o condamnare... Si tot asa mai departe.

Declaratia de la Iasi

Virful de atitudine protestatara a opozantilor intelectuali a fost Declaratia de la Iasi, difuzata la Europa Libera in ziua de 9 octombrie 1989. Semnatarii acesteia erau: Doina Cornea, Mariana Marin, Gabriela Iavolski, Lidia Ungureanu, sotii Gina si Dan Sampalean, Dan Petrescu, Luca Pitu, Alexandru Tacu, Liviu Antonesei, Giani Amarandei, Filip Raduti. Semnarea Declaratiei a fost reiterata cu nume noi: Elisabeta Culianu Petrescu, Alina Tacu, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Dorin Spineanu, Nicolae Panaite, George Pruteanu, dar vigilenta Securitatii, precum si precipitarea evenimentelor au facut ca lista sa nu mai ajunga in Occident.

Acestea sint personalitatile kamikaze, care au avut constiinta si curajul sa se opuna regimului Ceausescu. Erau multi, erau putini? Liviu Antonesei noteaza in jurnalul sau din acel an (in vol. „Jurnal din anii ciumei"): „Nu sintem foarte multi, ceea ce inseamna ca nici Dan (Petrescu - n.m.) n-a avut mai mult succes decit mine la cules de semnaturi...". Adevarul curat este acesta: multi intelectuali au refuzat sa-si puna pielea la sare si nu au vrut sa semneze. Niciunul din semnatari nu era membru de partid. Era pentru prima data cind o asemenea Declaratie reunea opozanti din orase diferite: Iasi, Cluj, Blaj, sperindu-se intr-o concertare a opozantilor din Romania.

Semnatarii se indignau de „manipularea grosolana din presa romaneasca, care afirma ca realegerea lui Ceausescu priveste poporul, cind de fapt ea nu priveste decit partidul. Noi spunem ca poporul trebuie sa se pronunte el insusi". In Declaratie se mai cereau: indepartarea clanului Ceausescu, refacerea institutiilor statului, redarea demnitatii umane distruse de „omul nou" (punct mult comentat de Europa Libera), respectarea drepturilor omului si - atentie! - schimbarea ordinii politice.

Ecoul Declaratiei a strabatut toata Europa. Imediat dupa difuzare, Dan Petrescu si Luca Pitu au reusit sa fie sunati la Filip Raduti si au dat interviuri prin telefon la Europa Libera si la Vocea Americii. „Am reusit sa comunicam ceasuri in sir cu exteriorul" (L. Antonesei in cartea citata). Sincer, ma intreb cum de au reusit, in conditiile in care se cunosteau posibilitatile tehnice ale Securitatii, iar cei doi erau supravegheati permanent. Oare nu cumva acea parte a Securitatii interesata sa-l darime pe Ceausescu a inchis ochii? Tot asa cum s-a facut niznai cind i-a dat drumul lui Dan Petrescu in strainatate in acea perioada. Ca sa ramina acolo, s-a zis. Sau ca sa mai dea vreun interviu demolator impotriva lui Ceausescu, zicem si noi. Probabil ca nu vom sti niciodata ce s-a intimplat.

Un miting care nu a mai fost

Miscarea, care trebuia sa culmineze cu o manifestatie populara in Piata Unirii pe 14 decembrie, a fost initiata, dupa cum spune el insusi, de Stefan Pruteanu, economist la CCSITUMP, un institut de cercetare aflat chiar in poarta CUG-ului si subordonat acestuia. De altfel, principalii participanti (e cam greu sa le spunem „organizatori") sint tot de aici sau de la CUG: Cassian Maria Spiridon, Vasile Vicol, Ionel Sacaleanu, Georgel Moraru, Aurel Stefanachi, Nicolae Panaite. Inceputul miscarii dateaza din noiembrie, iar organizatia a fost botezata Frontul Popular Roman. Nu e intimplatoare aceasta titulatura.

Se cuvine sa remarcam, alaturi de istorici, ca astfel de „fronturi" au aparut la initiativa KGB inca de pe la sfirsitul anilor 80 in majoritatea fostelor republici din interiorul URSS, din Armenia pina-n Moldova si republicile baltice. Facute dupa modelul bolsevic de organizare, nucleele acestor organizatii clandestine apareau in interiorul unor mari unitati industriale. Astfel s-a intimplat si la noi. In afara de CUG, este vorba si de Nicolina, unde Titi Iacob si ing. Dusa formasera o astfel de grupare, ambele uzine avind la vremea respectiva puternice legaturi economice cu unitati similare din fosta Uniune Sovietica.

„In mintea mea s-a nascut FPR", spune undeva Stefan Pruteanu, initiatorul miscarii. Sa zicem, dar mintea asta mai poate suferi diverse inriuriri. Care sint acestea? Domnul Pruteanu nu ne spune. Daca unii dintre ceilalti lideri se bat cu pumnul in piept cu revolutia lor avortata, dupa 1990 domnul Pruteanu a disparut incet-incet din peisaj. Sa fie doar din modestie?

In orice caz, Ceausescu si DSS-ul (Directia Securitatii Statului) au cunoscut dinainte despre aceasta miscare (faptul este consemnat si de serban Sandulescu in vol. „Decembrie 89 - Lovitura de stat a confiscat Revolutia Romana"). Parea si foarte logic, deoarece miscarea permitea o sustinere logistica usoara de peste Prut si nu numai logistica la un caz.
Asa se face ca organele de represiune nu au avut nici o problema in a contracara orice incident. Este extraordinar insa ca foarte multi ieseni au venit si au trecut prin Piata Unirii, nadajduind sa se intimple ceva. Era o forfota de nedescris. Oamenii erau insetati de un eveniment mare. N-a fost sa fie! Nimeni nu a indraznit sa faca un gest necugetat si sa fie arestat: nici dintre „organizatorii" miscarii, nici dintre noi, ceilalti locuitori ai orasului. N-am avut un om in genul lui Calin Nemes de la Cluj, cel care a iesit cu pieptul gol in fata gloantelor si care apoi, scirbit de deturnarea revolutiei, s-a sinucis.

Zvonerul si raspindacul

Miscarea a esuat lamentabil. Organele de represiune nu au fost preocupate in mod deosebit de ea, ci in primul rind erau ingrijorate de Declaratia de la Iasi, care avusese un larg ecou in Occident, si de disidenti. O dovedeste si urmatorul document extrem de important, care arunca o cu totul alta lumina asupra lui 14 decembrie. Este un ordin dat pe 13 noiembrie 1989 sefului Serviciului III-Securitate Iasi de catre seful Directiei III a DSS, generalul maior Stefan Alexie. Curios, din ordin se vede ca nu numai in mintea lui Stefan Pruteanu a venit ideea mitingului, ci si in mintea securistilor, numai ca scopul lor era sa anihileze disidentii, unica lor preocupare. Iata documentul:

In atentia indicativului 113/HG

Instruiti oamenii de sprijin - Cristian, Spiru, Pana, Dumitru, Parus, Salomeea, Gigel in scopul exploatarii zvonului ca in ziua de 14 decembrie 1989 ora 16 in Iasi, Piata Unirii se va tine o adunare populara avind ca obiectiv imbunatatirea nivelului de trai.

Aveti grija sa nu se intimple nici un fel de evenimente. In raportul „Venus" si in buletinul „Pirvu" sa se mentioneze ca organele MI au descoperit operativ si au dejucat planul de organizare a unei manifestatii de protest politic ce urma sa se desfasoare in ziua de 14 decembrie 1989 ora 16 in Iasi, Piata Unirii.

Intentia dusmanoasa si schema de organizare sa fie pusa in raspunderea lui Tamas-real Tacu Alexandru bibliotecar la CUG si Pirvu-real Petrescu Dan, autorii scrisorii ajunsa pe cai ocolite la Europa libera si difuzata in 9 octombrie ora 18, prin care este criticata conducerea superioara de partid, iar delegatii la Congresul al XIV-lea PCR sint indemnati sa nu il realeaga in nici o functie de stat pe tovarasul Nicolae Ceausescu.

Acestia sa fie arestati, interogati si pusi sub acuzatia de instigare la revolta publica si crima de uneltire impotriva autoritatii statului roman de drept.

Arestarea sa se execute conform dispozitiilor date de  UM/0544 si a tovarasului general-locotenent Aristotel Stamatoiu personal.
SEFUL DIRECTIEI a III-a, General-maior Alexie Stefan 
SEFUL SERVICIULUI Locot. Colonel Diaconescu Gh.

Asadar, pe 13 noiembrie DSS-ul dadea ordin sa se lanseze zvonul privind mitingul de pe 14 decembrie. Si iata ce scriu Stefan Pruteanu si Cassian Maria Spiridon intr-un act oficial al Frontului Popular Roman, publicat in „Opinia", Iasi, 26 decembrie 1989: „Frontul Popular Roman este o organizatie constituita in secret in perioada 27 noiembrie - 14 decembrie 1989" (Ne aflam in viltoarea evenimentelor, oamenii erau inca sinceri; de abia dupa aceea C.M. Spiridon a inceput sa gonfleze evenimentele si datele, dupa cum am aratat in articolul „Primavara cade joi/Hai lelito-n papusoi"- „Ziarul de Iasi", 22.10.2009). Deci Securitatea pe 13 noiembrie, iar Stefan Pruteanu pe 27. Logica cea mai simpla ne indeamna sa afirmam ca Securitatea a instrumentat actiunea. Pruteanu a contactat o serie de colegi de seviciu, care au cazut ca mustele in lapte, nestiind ca fac jocul Securitatii. Pruteanu le spunea ca in spatele actiunii se afla persoane importante din partid. Mai apoi a sucit-o, zicind ca a exagerat intentionat, ca sa-i incurajeze pe oameni sa intre in „front". Noi credem, dupa cum demonsteaza fara putinta de tagada acest document, ca aceste persoane au existat, numai ca nu erau de la partid, ci de la Securitate.

Triada Dodea-Iliescu-Tacu

Cind, dupa multi ani de tacere, Ion Iliescu a afirmat intr-o cuvintare tinuta la Iasi pe 23 decembrie 2001: „Revolutia romana a inceput la Iasi", manunchiul de persoane care vrea sa legitimeze actiunea esuata din Piata Unirii de la 14 decembrie 89, in frunte cu liderul ad-hoc al acestuia, Cassian Maria Spiridon, a jubilat. Era prima data cind presedintele Iliescu „recunostea" prioritatea Iasilor. Avem insa toate motivele sa credem ca C.S.M. si ai lui s-au inselat, iar Ion Iliescu viza alta „revolutie". Inca de pe cind mai era presedinte, Iliescu si-a schimbat registrul declaratiilor referitoare la Revolutia din Decembrie 89. Acum nu mai sustine ca a facut-o poporul, ca e o emanatie si alte baliverne. Iata ce spunea la o intilnire cu conducerea Serviciului de Informatii Externe (SIE): „Noi am facut-o (revolutia romana - n.m.) cu oamenii nostri si trebuie sa judecam prin ceea ce reprezinta fiecare, ce-au facut, ce fac, ce reprezinta ei ca valoare umana".

Presedintele Iliescu s-a referit voalat in declaratia mai sus pomenita la alta miscare decit la cea esuata din 14 decembrie. El vorbeste in cunostinta de cauza, fiind implicat direct in aceasta miscare, pe care ne propunem sa o scoatem din conul ei de umbra. Mentionez ca este prima data cind se abordeaza aceasta tema in mass-media.

Spre deosebire de toate celelalte actiuni iesene indreptate impotriva regimului - greva de la Nicolina din 16 februarie 1987, revolta studenteasca din 17 februarie 1987, actiunile „grupului de rezistenta" al intelectualilor ieseni - aceasta este singura miscare politica ce pornea din interiorul sistemului.

Ca sa lamurim unele lucruri despre complot trebuie sa ne referim la triada Dodea-Iliescu-Tacu. Primii doi fac parte din sistem, al treilea este un disident autentic.

Ilie Dodea, nascut la Dagita, judetul Iasi, a avut o ascensiune rapida in partid. A fost sef de catedra la „Stefan Gheorghiu". La Iasi a fost secretar cu probleme de propaganda. Apoi insa a intrat in dizgratie. Era prea inteligent, prea deschis si prea „liberal" fata de ceilalti activisti, care in majoritate erau niste trogloditi. In 1985 a ramas fara serviciu, apoi a fost expediat director la Centrul de Librarii si Difuzare a Cartii (CLDC). in 1988 a obtinut o bursa la Oxford, avea si bilet de avion, dar Maria Ghitulica, prim-secretarul de atunci, i-a anulat biletul. A ramas fidel lui Ion Iliescu, pe care il si vedea viitorul presedinte. Dodea a fost factotumul complotului de la Iasi, avind relatii intinse in diferite zone ale societatii (partid, armata, Securitate). Era capabil de gesturi nebunesti, cum a fost acela de a tipografia manifeste anticeausiste, asumindu-si mari riscuri. A dat o suta dintre acestea, plus 8 fluturasi taiati A4 lui Alexandru Tacu. Acesta le-a dat la rindul sau unui om din anturajul lui, regretatul ing. Georgel Moraru, care le-a raspindit in acceleratul Iasi - Bucuresti.

Despre Ion Iliescu nu mai sint multe de spus. A fost prim-secretar la Iasi si era foarte iubit aici. Oamenii isi puneau mari sperante in el. Il vedeau ca un reformator si ca viitor presedinte. Ca dupa 89 a facut ce-a facut, Dumnezeu sa-l pedepseasca, fiindca vad ca oamenii nu sint in stare.

Alexandru Tacu, provenit dintr-o familie de opozanti activi ai regimului, e nascut in satul Burdusaci, judetul Bacau. A cunoscut de tinar rigorile regimului. in 1952 a refuzat sa depuna juramintul la drapel ca tinar recrut, motivind la proces ca armata Romaniei este o armata vasala Armatei Rosii. Pentru aceasta a primit 7 ani de puscarie. Si-a manifestat atitudinea anticomunista si sub Ceausescu. Necazuri peste necazuri s-au abatut asupra sa si asupra familiei sale: sotia Ana si copiii Malin si Alina. Intr-un final, ca sa-l pedepseasca si sa-l aneantizeze ca om, Securitatea a facut o crima abominabila: i-a asasinat fiul, pe Malin, tinar poet in virsta de 17 ani. Presa a scris despre aceasta crima nici astazi pedepsita. „Dupa ce i-a murit baiatul, s-a mai potolit", se nota cu satisfactie criminala intr-o nota informativa furnizata Securitatii. Dar domnul Tacu nu „s-a potolit". La biblioteca tehnica a CUG-ului, unde lucra ca bibliotecar, se aduna cam toata crema opozitiei din combinat si se discuta liber impotriva regimului (Autorul acestor rinduri poate confirma, caci a mers de multe ori in acei ani la biblioteca tehnica, insetat sa mai auda critici anticeausiste si anticomuniste, in special de la domnul Tacu - desi acesta era supravegheat chiar de colegii sai de biblioteca). Dupa cum rezulta din dosarele sale de la CNSAS, avea pe urmele lui 3 generali, 10 colonei, 4 maiori, in total 25-30 de ofiteri de Securitate. Dupa cum am aratat mai sus, Tacu este cosemnatar al Declaratiei de la Iasi din octombrie 89. Rolul sau in triada era tocmai acesta: sa tina legatura cu intelectualitatea ieseana opozanta si sa o  mobilizeze la nevoie.

Am mai putea pomeni si alti „complotisti", cum ar fi Victor Surdu, care e prieten si cumatru cu Iliescu si care in acea perioada facea un fel de naveta Iasi - Bucuresti, fiind un bun „caraus„ de informatii. Nu avem insa suficiente date si speram ca demersul nostru va fi continuat si de altii.

Intermezzo la Clubul CFR

Ca sa ne inchipuim cum ar fi trebuit sa se desfasoare lucrurile in noiembrie 89, cind Iliescu intentiona sa citeasca la Iasi platforma-program a FSN-ului in cadrul unei adunari populare, sa ne intoarcem pe 17 iunie 1986. In intimplarea de aici avem un model de cum s-ar fi desfasurat lucrurile in noiembrie 89.

In iunie 1986 Ion Iliescu, ostracizat ca director la Editura Tehnica, vine la Iasi sa lanseze o serie de carti ale editurii si sa participe la intilniri cu cititorii. De fapt, el vine sa tatoneze terenul, sa vada ce mai zic oamenii „din teritoriu". Doreste sa mearga la CUG, citadela muncitoreasca de frunte, unde era bibliotecar si organizator un cunoscut al sau - Alexandru Tacu, care pe atunci credea in omul politic Ion Iliescu. Ca multi ieseni, de altfel. Dar Stela Fodor, secretara cu probleme de propaganda, se opune transant: „Azi Iliescu nu are ce cauta in CUG". Desigur, primise ordin de sus. Se gaseste solutia ca lansarea sa se faca totusi la Clubul CFR, cel de la Ripa Galbena. Directorul de aici, Paul Zamfir, un simpatizant al lui Iliescu, a fost de acord sa-i primeasca.

Dar nu aveau public din cauza schimbarii intempestive. Atunci Tacu si Dodea, directorul CLDC, au mers rapid pe la intreprinderile iesene de marca si, vorbind in numele lui Iliescu, au reusit sa adune oameni. De retinut este ca directorii Dumitru Tofan de la CFS, Victor Volocaru de la Metalurgica, Gilea de la IMAMUS, Mircea Stef de la Nicolina au trimis oameni imediat. Ei erau gata sa trimita oamenii oricind la apelul lui Iliescu. Cu partidul nu te joci!

S-a adunat atita lume, incit sala era neincapatoare. Oamenii stateau pe scari, chiar afara pe trotuar. Dupa obiceiul vremii, se trimiteau biletele din sala la prezidiu. Pe unul din ele scria: „Tov. Iliescu, pe cind presedintele Romaniei?". Dupa aceea, raminind numai cei „ai casei", Iliescu a vorbit de necesitatea infiintarii unei miscari de rezistenta impotriva dictaturii: Frontul Salvarii Comuniste din Romania. Cineva l-a corectat: „Mai bine Frontul Salvarii Nationale".

Acestea se intimplau pe 17 iunie 1986.

Revolutia aminata

„Pe 2 noiembrie 1989 - afirma Alexandru Tacu - trebuia ca Ion Iliescu sa vina la Iasi si, in fata unei adunari, in Piata Unirii, sa citeasca proiectul de platforma-program al FSN". De remarcat ca aceasta platforma-program a fost transmisa de Alexandru Tacu la Europa Libera prin intermediul unui functionar de la Ambasada SUA. „S-a discutat mult daca manifestatia sa aiba loc inainte sau dupa 14 noiembrie, ziua de incepere a Congresului al XIV-lea. Din pacate, totul s-a prabusit din cauza mortii lui Dodea".

Se miza pe aducerea muncitorilor de la marile uzine iesene. In acest scop ar fi fost anuntati la timpul potrivit directorii de intreprinderi, care erau cunoscuti de Dodea si Tacu si care simpatizau cu fostul prim-secretar Ion Iliescu. Mai mult de atit: Alexandru Tacu stie de la Dodea ca in jurul Iasilor, o serie de ofiteri superiori de la Garnizoana Iasi ar fi izolat orasul printr-un cordon militar. Acelasi lucru l-a auzit si Florin Balanescu, redactor la Radio Iasi, un apropiat al conspiratorilor. Din nefericire, toate incercarile noastre de a afla mai mult in acest sens de la persoanele care se aflau atunci la conducerea serviciului secret al Garnizoanei s-au dovedit infructuoase. Se pare ca regula tacerii e inca in vigoare. Poate ca se va gasi cineva care sa dea amanunte dupa citirea acestor rinduri

Omul-cheie al acestui complot era, la Iasi, Ilie Dodea. Acesta avea relatii vaste in partid si in armata. Era prieten cu comandantul Garnizoanei Iasi de atunci, lt. col. Ioan Cioara, precum si cu comandantul Armatei a 2-a, gen.lt. Ion Dindareanu de la Buzau, cu care purta o corespondenta intensa, dupa cum am aflat de la fiul lui Ilie Dodea, domnul Alexandru Dodea. Totodata „Dodea avea probabil legaturi in Securitatea care l-a rasturnat pe Ceausescu", crede Tacu.

Pe de alta parte, desigur, cei de la Iasi formau doar o componenta a celor de la Bucuresti. Nu o data presa a aratat legaturile strinse anterevolutionare pe care Iliescu le avea cu Virgil Magureanu sau cu gen. Militaru. Relevant este si faptul ca in aceasta perioada la Iasi a avut loc o intilnire ultrasecreta a capilor Securitatii din Moldova si Dobrogea. Consfatuiri similare au avut loc atunci si la Bucuresti, si la Brasov. In 1994 colonelul Dumitru Rasina, fost sef al Securitatii Arad, declara la Comisia Decembrie 89 (declaratie publicata in ziarul Ziua) ca discutiile au fost canalizate pe problema neimplicarii Securitatii in reprimarea unor manifestatii de strada ce ar putea avea loc. Asadar, Securitatea stia ce se intimpla si, neimplicindu-se, favoriza pe posibilii manifestanti.

Moartea neasteptata a lui Ilie Dodea din 28 august 1989 a dat peste cap tot planul. Ion Iliescu trebuie sa fi ajuns la disperare, caci, la numai o ora de la moartea lui Dodea, a dat telefon sotiei acestuia si, dupa condoleantele de rigoare, infuriat la culme, a spus pe un ton ridicat: „Ce se intimpla acolo la Iasi?". In acele zile, in „Romania libera" si in „Flacara Iasului" a aparut urmatorul anunt la decese: „Nina si Ion Iliescu regreta moartea surprinzatoare a profesorului Ilie Dodea". Daca citim printre rinduri, in limbajul regimului de atunci, vedem ca adjectivul „ surprinzatoare" nu-si are locul; el exprima o anume suspiciune. Multi ieseni puneau moartea lui Dodea pe seama Securitatii, mai ales ca omul s-a internat cu o simpla durere de rinichi si a iesit in trei zile mort din spital, desi a fost ingrijit de cei mai buni medici ieseni. Dupa 1990 mai multi ziaristi au scris despre „moartea suspecta" a lui Ilie Dodea, cel mai vehement fiind raposatul George Pruteanu, dar nimeni nu a reusit sa aduca dovezi concludente.

Asadar, complotul a cazut. Ion Iliescu nu a mai facut alte incercari la Iasi. Explicatia ca moartea lui Dodea a zadarnicit totul nu pare a fi suficienta. Cert este ca in jurul datei de 1 noiembrie 1989 prin Iasi au fost zariti Ion Iliescu si - surpriza! - Petre Roman, viitorul revolutionar de la Bucuresti cu flanela verde. Probabil ca Iliescu nu a avut toate elementele in mina, nu a gasit sprijin la toate organele necesare. Poate ca si tovarasii de peste Prut ezitau. Numai el stie (dar nu spune). In orice caz, Iliescu era prea „hirsit" ca sa riste, astfel ca a trebuit sa astepte pina in 21-22 decembrie.