Bunica de pe vremea regilor si a primului razboi mondial

De multe ori ne intrebam cit inseamna o viata de om. 50 de ani par a fi
prea putini, iar o suta de ani par a fi greu de atins. Un singur an de viata
inseamna 365 de zile, dar nu cred ca cineva si-a pus vreodata intrebarea
cite minute sint intr-un an sau cite secunde de fericire traiesti intr-un an. Si
asta deoarece este foarte greu sa le tii minte pe toate cele care ti s-au
intimplat intr-un singur an. Dar, atunci cind traiesti o suta de ani, minutele
se transforma din amintiri in pagini intregi de istorie.
Un secol de istorie la care ai fost martor an de an, zi de zi, clipa de clipa.
Aceasta este viata pe care Elena Tarcuta o traieste, cu o pofta de viata ce
renaste cu fiecare minut ce se scurge. La 99 de ani, un secol de viata pare
atit de aproape si atit de plin de speranta.
„Tineretul mi-a dat viata”
Elena Tarcuta s-a nascut in urma cu 99 de ani, la Miclauseni. Acum,
locuieste in Roman intr-un apartament de doua camere, inconjurata de
amintiri, amintiri care ii dau viata. Locuieste singura, dar sufletul sau este
neincapator pentru sutele de oameni care o iubesc si pe care ea nu ii uita.
Desi nu are multa mobila in casa, camerele par aglomerate, de parca
oamenii pe care i-a intilnit si i-a iubit continua sa-i fie alaturi, sa-i mingiie
sufletul si sa-i dea puterea de viata.
Povestea unui secol de viata incepe in 1905. Fiind singura fata la parinti,
Elena a fost indrumata si vegheata, la fiecare pas, de catre tatal sau. Primul
obstacol din viata Elenei a venit odata cu primul razboi mondial. Desi era
inca un copil, aminitirile despre clipele groaznice prin care a trecut
impreuna cu familia au ramas vii in inima si mintea Elenei. „A fost foarte
greu! Primul razboi ne-a prins ca o capcana. In sat, la Miclauseni, erau
doua spitale, iar la Palatul familiei Sturdza – alte doua. Peste noapte,
Armata se retragea in sat. Noi aveam patru camere in casa, dar tata ne
ingramadea intr-o singura odaie, pentru ca restul sa fie folosite de soldati.
Pentru ca nu erau de nici unele, mama ne prajea mamaliga pe soba si ne
dadea de mincare”, povesteste Elena, ca si cum toate acestea s-ar fi
intimplat ieri. In timp ce vorbeste, Elena priveste pierdut, parca dorind sa
caute in zare, prin fereastra, puterea de a sterge toate aceste triste
amintiri.
Sfirsitul primului razboi mondial a insemnat pentru Elena un nou inceput.
„Imediat dupa razboi, am mers la scoala. Tatal meu, care era foarte atasat
de mine, nu m-a lasat sa plec la un internat, departe de casa. Tata nu a
vrut sa studiez neaparat pentru a lucra in invatamint, ci pentru a primi o
educatie. Dupa absolvire, am vrut sa urmez Arta Dramatica, dar, pentru ca
despre artisti se vorbea foarte urit, iar oamenii erau inapoiati in gindire,
tata nu m-a lasat”, spune, cu un strop de regret, Elena.
Dragostea pe care tatal i-o purta a „obligat-o” pe Elena sa nu profeseze ca
invatatoare. Vointa, dorinta de a munci, de a face ceva pentru semenii sai,
au adus-o, intr-un final, pe Elena, la Butea. Destinul ei a fost acela de a trai
pentru si alaturi de copii. „Abia dupa doi ani de cind am terminat scoala,
tata m-a lasat sa ma duc, ca invatatoare, la scoala din Butea. Am avut elevi
foarte buni. Eu m-am atasat foarte mult de ei si ei de mine. Tineretul m-a
tinut in viata!”, marturiseste Elena, cu o mindrie care parca renaste, in timp
ce vorbeste, din ochii inca tineri.
Dragostea pentru elevii sai a transformat-o pe Elena in mama tuturor
copiilor din Butea. An de an, de Craciun, Elena mergea cu trasura la scoala
si le aducea elevilor un brad. „In pom puneam creioane, carnetele,
bomboane… ce aveam. Intodeauna am stiut sa ma apropii de copii si de
sat. De aceea, pentru multi elevi, eu eram ca o mama”, spune Elena.
A dat mina cu doi regi si doua regine
Cei 24 de ani petrecuti la Butea, ca invatatoare, i-a adus multe satisfactii.
Zeci de elevi, ai caror primi pasi in viata au fost indrumati de catre Elena,
au ajuns mari personalitati. „Elevii mei au ajuns profesori universitari,
procurori, doctori sau artisti. Ludovic Antal a fost unul dintre elevii mei
foarte buni. Ani de-a rindul mi-a scris scrisori. Asa de frumos imi scria…
Acum doi ani, cind a fost sarbatorit la Butea, am participat si eu. A fost
foarte frumoasa ceremonia. Imi aduc aminte ca am fost asaltata de fostii
elevi, pe care eu mi-i aminteam de cind erau doar niste copilasi. Foarte
multi tineri au venit la mine si mi-au spus ca sint copiii fostilor mei elevi,
care si-acum ma pretuiesc foarte mult”, marturiseste Elena, cu glasul
tremurind de emotie, de parca ar fi din nou prima zi de scoala. Voiosia
copiilor ii sterge si-acum ridurile si urmele lasate de vreme.
Anii au trecut, iar pofta de viata a Elenei nu a incetat niciodata sa-i croiasca
destinul. Nevoia de a face ceva bun in viata si dorinta de a-i ajuta pe ceilalti
au fost si sint pentru Elena mai mult decit un scop. Este chiar viata sa.
„Simteam tot timpul nevoia sa fac ceva. In 1935, am urmat, la Iasi, un curs
de prim ajutor. Apoi, am deschis o mica farmacie, unde eu distribuiam
singura medicamentele. La nevoie, chemam doctorul pentru a-i ingriji pe
cei bolnavi”, povesteste, cu multa modestie, Elena.
Inceputul celui de-al doilea razboi mondial a adus multa durere si multe
pierderi Elenei. Patru dintre colegii de la scoala au plecat pe front. Desi
dorinta Elenei a fost de a merge in spatele frontului si de a-i ajuta pe raniti,
aceasta nu s-a indeplinit, iar ea a fost invitata sa primeasca postul de
director al scolii. „Cu celelalte doua invatatoare si cu preotul din sat am
hotarit sa facem o cantina pentru oamenii necajiti. Preotul ne-a ajutat foarte
mult. Acum citiva ani, am fost in sat pentru a aprinde o luminare la
mormintul dinsului. La cimitir, m-am intilnit cu doua batrine si le-am rugat
sa-mi spuna unde este mormintul. Dupa ce m-au intrebat cine sint, mi-au
spus ca ele sint tocmai doua eleve de-ale mele. Erau mai «batrine» decit
mine, iar eu nu le-am recunoscut”, spune Elena.
Ea stie ca putini au fost cei care au ajuns sa traiasca pina la aceasta virsta.
Dar Elena nu este singura din familia sa care a implinit aproape un secol
de viata. „Mama mea a murit la 98 de ani. Nepotii ii spuneau «bunica de pe
vremea turcilor», iar mie mi se spune «bunica de pe vremea regilor si a
primului razboi mondial». Am facut strajerie si l-am cunoscut pe regele
Carol, care mi-a dat si drapelul tarii. Am dat mina cu doi regi si cu doua
regine!”, povesteste Elena, cu mindria si respectul pe care numai un roman
le cunoaste.
Nora familiei Sturdza
In 1947, cind implinise 42 de ani, Elena s-a maritat cu preotul Constantin
Tarcuta. Desi acesta mai fusese casatorit o data, casatorie din care avea
doi copii, dragostea dintre Elena si Constantin a fost mai presus de
piedicile puse de cei din jur. „Am fost logodita de mai multe ori, dar nu mi-a
placut de nici unul dintre pretendenti. Sotul meu era un om deosebit. Fosta
lui sotie a murit si a lasat cu limba de moarte rugamintea ca eu sa am grija
de cei doi copii ai lor”, isi continua Elena povestea vietii, povestea unui
secol de viata.
Cei care i-au ajutat pe cei doi sa-si uneasca destinele au fost membrii
familiei Sturdza. Preotul Constantin a fost „infiat”, de cind era mic, de catre
familia vornicului Sturdza. „Familia Sturdza-Cantacuzino l-a ajutat mult pe
sotul meu sa-si faca un rost in viata. A fost crescut la Miclauseni, a urmat
Teologia si, mai apoi, Dreptul, dar nu si-a dat licenta, deoarece familiei
Sturdza ii era teama ca el va pleca in strainatate si ii va parasi. Tot ei l-au
ajutat, imprumutindu-i bani pentru a-si lua pamint. Am gasit, zilele acestea,
hirtia prin care sotul meu spune ca este multumit ca a reusit sa le inapoieze
banii”, spune Elena.
Avindu-se unul pe altul, Constantin si Elena au invatat sa se ajute reciproc,
reusind, astfel, sa depaseasca toate obstacolele vietii. La citiva ani dupa
casatorie, dragostea dintre Elena si preot a renascut prin Ciprian Ovidiu,
singurul lor fiu.
„Am sa am grija de mama”
In urma cu 33 de ani, Elena si Ciprian au ramas singuri pe lume. Preotul
Tarcuta i-a lasat in grija lui Dumnezeu. „Nu exista alt copil pe lume ca
baiatul meu! L-a iubit pe sotul meu foarte mult. Cind el a murit, fiul meu era
la scoala, la Galati. Nu i-am spus decit dupa trei zile de la moarte. Avea
examen in ziua aceea. Am vorbit cu decanul sa-i mute examenul dimineata
si am trimis o masina dupa el. La iesirea din examen, colegii il asteptau
aliniati pe o parte si pe cealalta. La inmormintare, a plins si a strigat: «De
ce n-ai mai trait doi ani ca sa vezi piinea alba?». Tatal lui i-a spus ca el i-a
dat piinea neagra, iar baiatul trebuie sa o faca alba. In ultimele clipe, i-a
promis sotului meu: «Am sa am grija de mama!» si asa a fost”, povesteste
Elena, cu ochii plini de tristete si lacrimi, dar cu o nemarginita dragoste, pe
care numai o mama o cunoaste.
Promisiunea facuta tatalui a fost respectata intocmai de Ciprian. Ani de-a
rindul, chiar si dupa ce s-a casatorit, el a continuat si continua sa o
iubeasca, sa o respecte si sa o ajute pe cea care i-a dat viata. „Este primul
an cind nu am mai vrut sa stau iarna la ei. Cind mergeam in vizita la ei, la
Constanta, ma ducea pe santier si ma prezenta oamenilor veniti din toata
lumea, spunind: «Asta este mama mea!»”, continua Elena.
An de an, pe 2 mai, familia Tarcuta se reintregeste, sarbatorind cu fastul
cuvenit un nou an de viata al Elenei. Fiul, nora si cele doua nepoate sint
averea ei cea mai de pret. „Cind am implinit 92 de ani, fiul meu a venit cu
un brat de flori. Cind l-am intrebat ce sint cu ele, mi-a spus ca mi-a adus
92 de narcise. Ultima oara cind ne-am vazut mi-a adus un buchet de
margarete pe care le pastrez in vaza, alaturi de un bilet pe care scrie «flori
primite de la fiul meu»”, povesteste, in timp ce lacrimile fierbinti ii ard obrajii
inca plini de viata.
Am stat de vorba ore in sir, dar parca prea putin. Prea putin pentru a
asculta si a intelege istoria unui secol si prea putin pentru a descrie o viata
de om. Doar ridurile abia vizibile sau tremurul usor al miinilor amintesc de
zecile de ani care au trecut. Dar, toate cuvintele rostite de Elena au prins
viata, deoarece fiecare sunet a fost spus din suflet. Dintr-un suflet care a
ramas tinar. (Claudia MATEI)