Casa cu 45 de copii

Nu exista ceva mai groaznic pe lume decit un copil nefericit. Un suflet
nevinovat si trist ii rupe inima si celui mai crud si aspru om. Copiii
abandonati de parinti nu au cui sa-i spuna „mama”, nu au la ce sa spuna
„acasa”. „Acasa” este centrul de plasament, iar singurii lor parinti sint
angajatii centrului. Desi, in ultimii ani, au tot ceea ce le trebuie, nimic nu se
compara cu mirosul pielii mamei lor sau cu o plimbare in aer liber de mina
cu tata.
„Ia-ma acasa!”
Impreuna si, totusi, singuri sint acesti copii. Abandonati din diferite motive
de parinti, copilasii ramin in grija statului si a celor de la centrul de
plasament. Aici este casa lor, aici sint fratii si prietenii lor. Putini sint cei
care isi mai vad parintii macar o data pe an. Mama si tata sint pentru ei cei
care, zi de zi, le dau de mincare si au grija de ei. La Centrul „Romanita”
traiesc 45 de copilasi care nu stiu ce este „acasa”. Centrul este totul pentru
ei. Desi conditiile care le sint oferite sint peste medie, ei nu stiu ce
inseamna bucurie. Bucuria este un camin doar al lor de care sa se bucure
impreuna cu parintii.
Ultimul nou venit este un copilas de numai doua luni si jumatate, a carui
mama l-a abandonat in spital. Linga patutul acestuia, alti citiva copilasi
pling tinguit. Din glasul lor parca se aude strigatul disperat dupa mama lor.
Cei mai mari s-au obisnuit cu viata la centru. Nu mai pling, dar pe fetele lor
si in suflet se citeste lipsa unui parinte. „Avem citiva copii ai caror parinti vin
sa-i viziteze de citeva ori pe an. Un baiat este vizitat si la centru si la scoala
de parinti. Pentru ca de multe ori se cearta si fac scandal, copilul a venit si
mi-a spus ca ii este rusine de parintii sai. Mai avem o tinara surdo-muta
care vine foarte des sa-si vada fata. Copilul e frumos foc, dar mama nu
poate avea grija de ea”, marturiseste directoarea Elena Bozoanca. Lipsa
dragostei materne ii face ca, de multe ori, sa se ataseze foarte mult de
angajatii de la centru. „Sint citiva copii care m-au rugat sa-i iau la mine
acasa. Cind a venit o familie la noi sa-l adopte, unul din baieti mi-a spus ca
el vrea la mine acasa si nu vrea sa plece”, a povestit Elena Bozoanca.
Nu exista cineva care sa nu se intrebe ce face un copil de la centrul de
plasament zi de zi. Copiii sint atrasi catre creatie: unii picteaza, altii cinta,
iar altii isi dezvolta indeminarea si simtul estetic lucrind mici opere de arta.
Un borcan, lipici, sfoara si un pic de imaginatie este tot ceea ce are nevoie
un copil pentru a mesteri, cu propriile lui minute, o minunata vaza. „Copiii
ies in oras, merg in strand, la Muzeu, in parc si la Biserica. In restul zilei,
studiaza si citesc foarte mult”, mai spune Elena Bozoanca.
Rugaciunile din fiecare zi pentru ca Dumnezeu sa-i iubeasca si sa-i
ocroteasca i-au apropiat foarte mult de biserica. Zilnic, copiii dau o fuga
pina la Episcopie sau citesc din cartile bisericesti. In fiecare biblioteca a
centrului, printre poezii de Eminescu, carti de povesti, dictionare si romane,
exista o carte de rugaciuni si cintece bisericesti. Apropierea de Dumnezeu
a facut ca, de citeva luni incoace, angajatii de la centru sa incerce sa
stringa bani pentru ridicarea unui lacas de cult, care sa poarte hramul
Bunei Vestiri. Dorinta copiilor de a se ruga se poate implini numai daca la
ctitorirea paraclisului vor contribui oamenii de bine din oras. Cind viata vi
se pare grea si sinteti coplesiti de probleme, nu va refuzati bucuria de a-i
mingiia si de a le oferi cu generozitate iubirea pe care nu au cunoscut-o in
bratele mamei. (Claudia MATEI)