Piine din fier vechi

In afara Romanului, pe un cimp, citeva familii si-au facut un culcus din bete si paturi. Pe o parte a
drumului sta o familie cu 23 de copii, iar pe cealalta parte „locuiesc” alte 10 suflete. Zilnic, umbla
prin oras in cautare de fiare vechi, pe care le vind. Cu banii strinsi isi cumpara de mincare si isi
achita imprumutul la banca, facut pentru a-si ridica o casa. Cu ei nu au nimic, in afara de citeva
paturi si niste saci din plastic. Noaptea, se ingramadesc cu totii in cele patru corturi improvizate si
se invelesc cum pot. An de an, ei ratacesc cu carutele prin toata Moldova in cautare de ceva de-ale
gurii. Cind vremea se strica, se intorc acasa.
Somn sub cerul liber
Elena si Gheorghe Gangal locuiesc in satul iesean Slobozia din comuna Voinesti. De ani de zile, odata cu
venirea verii, ei pleaca din sat pentru a cistiga banii necesari supravietuirii lor. De citeva zile, impreuna cu
toti copiii, familia Gangal a poposit pe un cimp din afara Romanului. „Am plecat de mult timp de acasa. Am
fost prin mai multe comune ca sa stringem fier, sa avem si noi ce minca. Ce sa facem daca, la noi acasa,
faina costa 10-12 mii de lei? Dupa ce nu o sa mai gasim fier in oras, plecam in alta parte. Anul trecut am
ajuns pina la Bacau. Nu mergem singuri, mai sintem cu o familie din sat”, ne-a povestit Elena Gangal,
aratind cu mina spre cealalta parte a drumului, catre alte patru carute. Femeia are zece copii. Sase sint cu
ea si patru au ramas la Slobozia, cu familiile lor, sa aiba grija de casa.
Corturile improvizate in care dorm nu ii protejeaza nici de vint, nici de frig si nici de ploaie. Doua bete
infipte in pamint si acoperite cu o patura sau cu saci de plastic – culcusul familiei Gangal – sint tot ce au.
Pentru un om obisnuit nu inseamna nimic, dar, pentru ei, cutiile ca de chibrituri in care dorm sint o avere.
Nu au bani cu care sa-si cumpere un cort adevarat. Tot ce string se duce pe mincare. „Stringem de pe la
oameni fier vechi si il ducem la Remat. Luam pe fiarele astea 800.000 de lei. Cu banii astia ne luam de
mincare, iar ce ramine trimitem acasa”, ne povesteste Gheorghe Gangal, sotul Elenei. Barbatul este
bolnav. Se sprijina intr-un bat si isi misca greu picioarele. E obosit si satul de toate necazurile. Dar nu are
ce face, pentru ca are o familie de hranit.
In tot acest timp, intr-un ceaun, Elena pregatea ceva de mincare. E greu de spus ce era in ceaun.
Probabil carne. Numai singele care se zarea dadea impresia ca mincarea ce se pregatea era carne.
Nimanui nu-i pasa ca acea bucata avea o culoare ciudata, galbena. Din ea aveau sa se hraneasca 23 de
guri. „Mincam ce apucam. Daca avem bani, luam si ceva de-ale gurii. Uitati citi copii avem de hranit”, ne
spune Elena.
In jurul lor sint strinsi cinci copii. Cel mai mic are doar sase luni. Nora Elenei si a lui Gheorghe il tine la
adapost de soare, sub acoperisul de plastic al „cortului”.
Goana dupa fier vechi
Elena si Gheorghe i-au luat cu ei si pe copiii mai mari, ca sa le fie de ajutor. Ei spun ca nu gasesc sa
lucreze cu ziua pe la nimeni. „Decit sa ne dea noua bani, oamenii prefera sa munceasca ei si sa nu mai
plateasca nimanui. Lumea e saraca, nu are bani sa dea si la altii”, spune, amarit, Gheorghe. Cu banii
strinsi din vinzarea fiarelor vechi, familia Gangal isi plateste ratele de la banca. Ce ramine este pentru
carnea galbena pe care o maninca. „Am luat bani ca sa-i facem baiatului o casa. Acum, banca ne cere
banii inapoi. Nimeni nu ne poate ajuta, pentru ca unul din baieti, care este acum acasa, are datorii la
banca. Banii pe care ii stringem de pe fierul vechi ii trimitem acasa, printr-un baiat”, spun sotii Gangal.
Dupa ce nu va mai avea din ce stringe bani, familia Gangal va pleca in alt oras. Cind ne-am indepartat de
culcusul acestor napastuiti de soarta, in urma noastra se auzeau glasurile copiilor. „Au venit sa ne ajute?
Ajutati-ne, va rugam!”. (Claudia MATEI)