Ciopraga

"Sever, intransingent, supravegheat (...), in fond comprehensiv si cultivind o perfecta echitate" - iata o definire a unui personaj de epoca, in care il surprindem pe adevaratul Constantin Ciopraga.

Intr-o zi a anului trecut, ridicind receptorul, am descoperit cu uimire, la telefon, vocea profesorului Ciopraga. Eu, prin ani, il cautasem de citeva zeci de ori, solicitindu-i, de obicei, colaborarea la institutiile culturale pe unde am lucrat. Dar sa ma caute el pe mine era un eveniment! "Da-da, zise - uzitind benignul tic de vorbire care il particulariza - da-da, mi-a aparut o carte de interviuri, unde ai si mata un interviu cu mine...". Nu fusesem la lansarea, in Iasi, a opului, iar profesorul, atent, m-a sunat ca sa-mi dea adresa editurii (din Cluj), care urma sa-mi trimita un exemplar, ca drepturi de coautor. Ceea ce evident ca editura n-a mai facut. Volumul, masiv, aduna zecile de interviuri pe care Constantin Ciopraga le-a acordat, de-a lungul anilor, diversilor reporteri-scriitori. In totul, se contureaza profilul unui carturar, istoric si critic literar de avengura, cu o perceptie a fenomenului cultural prins intr-o acolada universala, dar si cu deschideri spre "contemporanii nostri" de, uneori, surprinzatoare calibre. Vreau sa spun ca profesorul scria cu aceeasi aplicatie si despre scriitorii clasici, clasicizati sau in curs de clasicizare, si despre un debutant din ultima generatie. Ba chiar, in ultimele decenii, e de remarcat o distantare a sa de istoria literara, spre a se consacra, in rubricile consecvent sustinute la diverse reviste, actualitatii literare, portretelor de autori contemporani, a poetilor indeosebi. Era, probabil, o incercare, pe masura inaintarii in virsta, de a nu pierde contactul cu prezentul.

Oricit l-ai cauta, in interviuri si in diverse comentarii, nu-l descoperi pe Constantin Ciopraga-omul, ci mai ales pe omul de cultura. Intrebarile indiscrete privind viata sa - nelipsita de experiente-limita - il alerteaza si-l fac reticent, din acest punct de vedere semanind cu un alt iesean enigmatic, Alexandru Zub. Indeobste, profesorul era un taciturn, purta pe chip - cu o sintagma a sa - o "mihnire sadoveniana", el fiind una dintre acele figuri emblematice ale Iasului despre care nu circulau "povesti", anecdote, vorbe in doi peri. Avindu-l ca model mai degraba pe Ibraileanu decit pe Lovinescu (cum marturiseste undeva, ar fi vrut sa traiasca in epoca lui Ibraileanu si a "Vietii Romanesti"), profesorul s-a situat "sub zodia seninatatii imperturbabile", impunind o conduita care-i poarta pecetea in viata si in carti. I-am fost, ca atitea generatii succesive, student. De la catedra era sobru si inabordabil, "oficia" fara a stabili un fluid cu sala, precum, altadata, idolul sau Ibraileanu sau spectacularul Calinescu (care il si intepase, intr-o "Cronica a optimistului"). Cu atit mai mare a fost surpriza cind sobrul profesor, traind doar in sferele inalte ale literaturii si dincolo de orice lejeritate estudiantina, ne-a invitat, pe noi, alumnii, la o plimbare prin Iasi, descoperindu-ne o alta fata, nu doar a orasului, ci mai ales a sa: luminoasa, destinsa si colorind excursul intr-un limbaj comunicant, afectuos, cum nu l-am fi crezut disponibil. Mai apoi, prin ani, a fost unul din eminentii "ghizi" culturali ai urbei, intr-o vreme la concurenta cu alti doi pitoresti-nostalgici: George Lesnea si Aurel Leon.

Simptomatic e faptul ca, eliberat de obligatiile ex-cathedra, profesorul si-a cistigat auditoriul, dind curs celor mai insolite invitatii si neocolind sa abordeze subiecte delicat-spinoase. In urma cu vreo opt ani, pe cind faceam pe muzeograful la recent disparutul Muzeu al Teatrului, am riscat sa-i invit impreuna, la o intilnire cu publicul, pe intempestivul Grigurcu si pe atit de olimpianul Ciopraga. Mi-a fost teama ca vor iesi scintei, mai ales dinspre Grigurcu, aflat in verva reconsiderarilor, a reasezarilor literare post-revolutionare, dar si intr-o naturala stare euforica. In mod surprinzator, cei doi si-au armonizat discursul, s-au completat si complimentat cordial, Grigurcu chiar coplesindu-l cu laude pe profesor. La un moment dat, Grigurcu a glisat discutia, aleatoriu, de la literatura de sertar spre literatura ...lesbienelor si a homosexualilor notorii. Spre uimirea incintata a asistentei, profesorul a preluat tema si, pornind de la Sapho, a trecut-o, doct si dezinhibat, prin toate epocile si literaturile.

Dupa modelul ilustrilor inaintasi (Ibraileanu, Lovinescu, Calinescu, Vianu), istoricul literar iesean a tatonat si alte teritorii ale creatiei, scriind un roman, Nisipul, in care "reface" atmosfera de lagar de concentrare caruia i-a fost victima; un volum de versuri, Ecran interior, semnificativ pentru efortul continuu, chinuitor, de a se "vedea" si de a se exprima pe sine; o carte de memorii, Caietele privitorului tacut. Cind am citit-o pe aceasta din urma, am mizat pe faptul ca, aici, personajul Ciopraga se va explica, se va deconspira satisfacator pentru toti curiosii. Partial, m-am inselat. Si-n aceste memorii exista o anume deghizare, o detasare de sine ( "Ma intorc spre mine ca spre un Altul"), privirea retro cade mai ales pe altii. Panorame, Figuri, Tarimuri - sint decupate si scrutate parca sub un resort blagian: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / Ci cu lumina mea / Sporesc a lumii taina". Stim mai multe, dupa lectura, despre Pascanii natali si Falticenii liceali, despre Iasii maturitatii, despre Varatic si... Paris, despre multe alte locuri, persoane si personalitati cu care profesorul s-a intersectat, dar peste toate pluteste o lumina parca ireala, ramine un halou enigmatic - ce nu este altceva decit marca unei scrieri evanescente. Elanurile confesive sint cenzurate de sfiala si rectractibilitatea unui, aproape, anxios. Autodefinirile sint sumare, referintele autobiografice - minime si aceasta intrucit profesorul nu-si povesteste viata, nu face din ea un roman - ca alti memorialisti -, ci ne ofera un compendiu. Ca sa-l afli, trebuie sa-l cauti printre rinduri, indeosebi in portretizarile facute altora. "Sever, intransingent, supravegheat (...), in fond comprehensiv si cultivind o perfecta echitate" - iata o definire a unui personaj de epoca, in care il surprindem pe adevaratul Constantin Ciopraga.

Ultima data l-am audiat pe nonagenar in urma cu o saptamina, la Galeriile Dana, din strada Cujba, unde a prefatat, intr-o companie selecta, expozitia Dan Hatmanu. Doar l-am audiat, fara sa-l si vad, datorita aglomeratiei, tot selecte. Dupa vernisaj, s-a retras repede, fara a mai sta la colocviala cupa de sampanie. N-am banuit ca privitorul tacut se va retrage, brusc, si din viata.

Spirit laborios si sistematic, cel care a scris Personalitatea literaturii romane, a tentat, in cartile sale, sa descopere, sa asambleze, sa impuna un model, fie acela real sau iluzoriu. Mai ales iluzoriu, literatura hranindu-se din iluzii. Daca in multe privinte a reusit sa devina el insusi un model - ce si-ar fi putut dori mai mult?