Conjuratia apocaliptilor

Fiind vorba de cei ce propaga cu sistema uritul din jurul nostru, de ce, contaminati, n-am uriti, la rindu-ne, limba… ce-o vorbim, preferind, o secunda, in loc de corectul apocalipticilor, "inventia" din titlu? Doar ca joc, se-ntelege. Unul nu prea frumos lingvistic, sugestiv oricum in chestiune.
Sintem invadati, ora de ora, cu serialele neoneorealiste ale nenorocirilor ce se consuma peste tot. Teveurile de toate calibrele isi fac plinul de rating cu mizeriile ce par sa anunte iminenta apocalipsa.
Si asta cu zimbetul pe buze, frumoasele si frumosii de pe sticla intrecindu-se sa zimbeasca in crescendo: cu cit crima sau potlogaria e mai urita, cu atit smile-ul lor e mai sclipitor. Pline televiziunile de fete tip Esca in stare sa ne alunge, cu superbie, somnul noptii. Si cum o nenorocire nu vine singura, rascolirea pubelelor vietii e acompaniata de perlele de limba si de pronuntie, carora nici infatigabila vamesa Rodica Zafiu de la Romania literara nu le-ar mai putea tine pieptii.
N-ar fi singura pacoste. Desi e una din cele mai nocive, intrind si pe usa si pe fereastra in case. Mai sint filmele cu cinism spunindu-li-se inca artistice. Invazia de pelicule ale junilor scormonitori prin dejectiile prezentului par sa fi inlocuit – si bine-au facut – celelalte dejectii, sclipicioasele facaturi ale comunismului ascensiv, carora nu le-au lipsit nicicind Nicolaestii de serviciu. Instalind in loc solutiile unui realism nici in cosmaruri visat de parintii sai de-acum un secol. Moartea domnului Lazarescu – moarte ca atitea – debuteaza cu un imens si vinat lipom linga urechea muribundului, filmat hapsin profesionist si stind, ca simbol expresiv, intregului scenariu. Incit ridicarea subita de pe scaun – cum am si facut – si iesirea rapida din sala a fost unica solutie salvatoare.
Daca nu cumva esti adeptul procedurilor masochiste. Precum cele preferate de juratii din confruntarile internationale, acordindu-le, cu acelasi masochism premii zornaitoare. Dincoace, salile goale ale vetustelor cinematografe intrecindu-se in a le programa cu o promptitudine aproape suspecta.
Dar inventia fratilor Lumiere, in varianta de ultima ora, nu e singura ramasa in febrila competitie. I se alatura, in alt plan, unul dorit a fi al subtirimii, o masiva productie literara, pe cit de zgomotoasa, pe atit de revendicativa, in paginile careia, s-ar putea!, colcaie aceeasi lume a domnului Lazarescu. Ceva mai rafinata, mde, dar tot atit de… subtire. Si asta, aparent ignorant, in timp ce nume la zi – Lodge, McEwan, Coe, Marias, Houlbecq – intretin, intr-o modernitate de solida si incintatoare substanta, pofta internationala de lectura.
Dar mai sint, oho, si artele. Carora nu li se mai spune frumoase (pentru ca, ce-i drept, nu mai sint asa ceva), tinind acelasi ison unui modernism trecut demult si de prefixul post, unul ce nu are – prezicem, la rindu-ne, apocaliptic – nici o sansa.
Stop-cadru.
Cum ar putea lipsi din apocalipsa noastra un personaj drag noua, pe cit de terminator in diagnosticele sale justitiare, pe atit de invitat pe micile ecrane? Intr-o ultima emisiune de tandem, omul nostru l-a convins pe dragutul de Hurezeanu – dupa ce obtinuse si dispensa postului – ca in locul abjectiilor din viata publica, in care de altfel se dovedeste a fi expert – sa fie rulat un filmulet facut de junii recentului lor festival in materie.
Am crezut ca – profilactic – dragul nostru lombrozian vrea sa intrerupa o clipa invazia de mizerii filmate si sa ne euforizeze cu ceva realmente frumos si relaxant.
Da’ de unde!
Filmuletul de citeva minute era un comprimat din aceeasi sfera: o fata e atacata de japite pe trotuar, umbla apoi desfigurata pe la mizerabile sedii aferente, ca sa obtina ingrijire fizica si morala, terminind insa, disperata, mutilind la rindu-i, calcind cu masina-i second hand o japita, alta decit cea ce-o mutilase. Atit.
Evitind, mistic (dar si… nomina odiosa), sa-i pronuntam numele omului, vai, atit de drag noua, nu ne ramine decit clamarea mirarii: N-or mai fi existind, Dumnezeule, imagini realmente frumoase in tara asta?!