Dupa dealuri nu se afla Tanacu (II)

In aceasta lume aparent inchisa, plina de rutina, Voichita pare a-si fi gasit linistea. E un personaj bland, care nu afla in schit doar un spatiu securizant: ea chiar crede, chiar isi gaseste locul acolo. Alina are un alt temperament, nu se poate rupe de lume, e a nimanui pentru ca nu l-a gasit pe Dumnezeu. De aceea, se leaga cu totul de Voichita. Nu e nimic vinovat in amorul lesbian al celor doua tinere, dupa cum nu e nimic condamnabil in ezitarile lor, in complexele lor si in bolile psihice de care nu pot scapa. Mediul din care provin le transforma in niste victime nevinovate. Faptul ca Alina moare in cele din urma ca urmare a tratamentului aplicat este semnul ca, in cazul ei si al celor mai multi ca ea, fatalitatea functionaza neiertator. Iar fatalitatea echivaleaza cu a te naste in Romania, a creste intr-un camin de copii abandonati, intr-o societate neiertatoare si mai ales intr-un sistem care nu-ti ofera nici o sansa de integrare. M-ar duce capul sa caut si mesajul metafizic, dar cred ca nici acesta nu trebuie ignorat. Alina este o realitate, nu o himera. Din vina cui moare ea? Din vina maicilor si a preotului? Din cauza bigotismului lor? Nu as spune… Nu e nimic intentionat violent in faptul ca acestia o leaga pentru a-i citi din Molifte (la spital, medicii o legasera si ei). Abandonata de parinti, aruncata in strada de sistem, parasita de cei care pareau sa o fi adoptat, rupta, in cele din urma, si de Voichita, singurul om pe care il simte aproape, dar a carui cale nu o poate urma, Alina nu are nici o sansa. Este, la urma urmelor, victima propriului destin. Chiar daca acesta lucreaza prin intermediul unor neintelegeri.

Din intreaga poveste, Voichita pare a iesi alta. La final, peste straiele calugaresti poarta pulovarul Alinei. Revine, altfel spus, la conditia de care credea ca scapase. Acuza aproape explicit practicile preotului si ale maicutelor; privirea sa a capatat profunzimi de ape tulburi, se uita fix si deja stie ca tot ce a trait pana in acel moment a fost iluzoriu. Confuzie? Poate. Numindu-l pe preot „tati" si pe stareta „mami", ea nu facea decat sa incerce sa umple un gol sufletesc. E limpede ca acest gol se adanceste.

Comentariul meu nu face nici un efort sa fie empatic. Filmul emotioneaza, asta tin sa o spun raspicat. Fara sa-ti dai seama, ajungi sa intri in povestea pe care Cristian Mungiu o construieste, uitand de cazul real. Personajele capata propria viata, propriile motivatii, sunt total justificate si suficiente in lumea lor de dupa dealuri. Cazul Tanacu se topeste printre alte coline vasluiene, iar filmul nu pierde nimic prin asta. E o poveste in sine, despre confuzie, nesansa, destin, despre responsabilitate si despre disciplina pe care credinta o presupune. Si despre altele, caci, la urma urmelor, fiecare descopera in el ce cauta. Asta pentru ca Dupa dealuri raspunde si unei chestionari de ordin simbolic, desi nu sunt convins ca trebuie exagerat in aceasta privinta.

Ceea ce tin sa mai spun este ca acest film impune doua tinere actrite cu un potential foarte mare: Cosmina Stratan (in rolul Voichitei) este de o expresivitate memorabila, dand adancime unor scene fara schelet epic, care depind de interpretare (personajul capata, as spune, o frumusete tragica); Cristina Flutur impresioneaza prin naturalete si adaptare, intepretand un rol de compozitie dificil; Valeriu Andriuta puncteaza perfect liniile unui caracter auster, convins de forta credintei, dar care, in cele din urma, constientizeaza ca marele sau pacat este orgoliul increderii in niste puteri pe care nu le controleaza. In fine, Dana Tapalaga intra foarte bine in rolul staretei care manifesta si blandete, dar si o incredere oarba in niste lucruri pe care nu le intelege (sa nu uitam, ideea de a-i citi bolnavei Alina din Moliftele Sfantului Vasile a staretei este). Nu-l uit pe Dionisie Vitcu, atat de firesc in rolul soferului modest, incat mi-a venit sa-l salut de parca l-as fi intalnit pe Lapusneanu.

Filmul lui Cristian Mungiu este, oricate comentarii contradictorii ar starni, o reusita certa. Poate un pic lungit, el te tine oricum in priza si te duce pe nesimtite in lumea lui rece si apasatoare. Simt nevoia sa revad Dupa dealuri, in conditii tehnice mai bune. Cine stie, poate asa mi se mai limpezesc si impresiile, pe care deocamdata le-am consemnat la cald, fara nici o pretentie de sistematizare.