Iarna pictorilor

Daca tot e iarna, mi-as dori una a zapezilor de altadata.

Dar unde-i?

Iata, e!

Ocolind titlul vinat congelat al unui Steinbeck, Iarna vrajbei noastre – desi as reveni, motivat, la acesta, cu indrituit inc privind artele de-acum – de mers ca atare la acele ierni fabuloase, a caror amintire ne face mult bine. Spiritual. Sau doar vizual, pur si simplu.

De stat, asadar, intins pe patul proustian-procustian-freudian al atelierului, in zumzetul de bondar al centralei termice, dar si cu buchetul unui Cotnar autentic si de retrait momente consumate, unic, in faimoase muzee ale lumii, sau doar rasfoind albume cu (inselatoare, dar stenice) reproduceri.

Dupa cine?

Dupa cei mari ai picturii.

Sau cei, ma rog – tot atit de mari – ai picturii iesene.

Vinatori in zapada, de (batrinul) Pieter Bruegel (1527-1569), se asaza, incipient emblematic, in dalba galerie, cu scenografia ei de pinza preponderent narativa, un narativism de o ingenuitate ce doar ghidusului – cum i s-a suprazis – i-a stat bine. Siluetele vinatorilor (oricum, antipatici mie prin vocatia lor bestiala, perpetuata de altfel si azi) fac o cadenta naiv savanta pictural cu ale insotitoarelor potai de rasa, pe fundalul unei asezari bucolice din acele Tari de Jos ale miracolelor alchimice. Pinza se afla la Muzeul National din Neapole, oras al unui sud ce n-a cunoscut nicicind zapada.

De trecut – cu graba superficialului – la momentul impunerii peisajului ca gen. La mult vizitatii azi impresionisti. Unde si iarna – exceptional – li s-a oferit ca motiv predilect. Zapada la Louveciennes de Alfred Sisley (1839-1899) e perfect emblematica pentru ce avea sa urmeze in curent. Pina la impresionistii nostri, fixati atit de congener intr-un tipar de infinita aplicatie. O ulita pur franceza, flancata de ziduri groase, inundata de greaua horbota a primei zapezi. Am vazut-o, in ’89, la Luvru.

Pentru a face, cit de cit – trecere blinda – spre un Iasi al obsedantei – dar exuberantei – lui ponderi picturale, de reinviat acum Circiuma La iepurele sprinten a lui Maurice Utrillo (1880-1955), vazuta, in 2004, in galeria Pétridès din Paris. Un Utrillo boem al bodegii, neiesind o viata din ulita lui, compensindu-si stenahoria cu esentele barului la indemina. Banuit ca ar fi beneficiat de modernele ilustrate, reproducindu-le, si-a marcat genialitatea prin chiar dubioasa stratagema, raminind, iata, ce este intr-o istorie definitiva.

De la Utrillo la ieseanul Craiu nu-i decit o trecere de ulita.

Nu insa a-i omite (cum s-ar putea!) pe cei citiva – magnifici – beneficiari ai solutiei franceze. Iarna la Barbizon de Andreescu – titlu emblematic pentru scoala nationala romaneasca -, Ghereta din Filantropie, de Luchian, Iarna in Bucuresti de Bunescu, Peisajul de iarna al lui Ciucurencu si inca altele – nu multe – configureaza plierea magistrala a scolii noastre pe motivul (francez) al albului primordial.

Craiu a fost, in anii saizeci, intruparea boemei de marca Pastorel. Traind dincolo de uritele convulsii ale comunismului local, pictorul ce statuse in preajma unor Tonitza sau Dimitrescu facea un rol incintator utrillesc in propria-i ulita. Neparasita vreodata. Ca si congenerul sau gascon, picta dupa ilustrate. Oarecum speriat de presiunea agresivei propagande judetene, mi-a aratat, intr-o zi, un colosal peisaj cu Leningradul (fostul, pe-atunci, imperial Sankt Petersburg), pregatit, vai, pentru anuala locala. El, frecventatorul doar al circiumii cu vin varsat din Sararie. Pe care locuia. Cu mama lui, doamna Pulcheria.

Unde sint zapezile?…