Marele test al romanitatii

Se mira, la un moment dat, presedintele Traian Basescu – nu mai retin exact in ce context – de lipsa de valoare a vietii in Romania. Observatia mi s-a parut foarte trista, intrucit venea – cu un fel de resemnare tragica – de la insusi seful statului. In plus, era si infiorator de adevarata. Nimic nu socheaza intr-adevar mai mult, la romanii de azi, decit dispretul sau indiferenta lor maladiva fata de lucrul cel mai de pret pe care il avem in aceasta lume: calitatea de a exista. Daca motivatia bizarei atitudini ar fi una de ordin inalt spiritual, iesind din cine stie ce genuni epifanice colective si tradind o atavica aplecare catre contemplatie universala ori transcendenta, nu m-as lansa in comentarii profane, ci m-as inclina doar, poate, plin de respect. Dar nu e nici pe departe asa. In fibra lor robusta si eterna, romanii sint un neam dionisiac, cu voluptati excesive, bine ancorate in placerile lumesti. Apreciaza viata, gustind din ea, adesea peste masura, cu instincte necenzurate, ivite din adincimi reptiliene.

De fapt, Traian Basescu – el insusi un dionisiac – nu se referea la "incapacitatea" noastra de a trai din plin si chiar de a valoriza, cu senzualitate, "trairea" propriu-zisa, ci la apatia de care dam dovada in fata durerii si epuizarii celor de linga noi, durere si epuizare provocate, nu o data, de insasi societatea unde respiram cu totii. "Lipsa de valoare a vietii" reprezenta o sugestie pentru egoismul nostru funciar in raport cu ceilalti, cu viata, moartea si suferinta lor. Aici nu trebuie sa ne lasam inselati de lacrimogenele situatii de criza, cind nu stiu ce jandarm salveaza un catelus din viitura sau cutare sinistrati primesc paturi si conserve de la fratii din satul vecin.

"Lipsa de valoare a vietii" se vede din plin in fiecare zi, in conduita noastra iresponsabila unul fata de celalalt, in multitudinile de copii intoxicati alimentar prin taberele patriei, in miile de accidentati mortal pe soselele Romaniei, in bolnavii morti cu zile in imundele paturi de spital, in furturile demente ale banilor batrinilor de prin banci, in coruptia bolnava care distruge constant o intreaga istorie si in aerul nostru blazat de sclavi pe plantatiile (post)moderne ale Apusului. Pe acest palier, ne situam, ca mentalitate si grad de responsabilitate fata de viata, undeva in negura singerosului si terifiantului Ev Mediu.

Nimic nu am invatat din interactiunile noastre cu lumea civilizata, din ultimii saptesprezece ani. Ba, o gura circotasa ar putea chiar spune, fara a gresi cu adevarat, ca relatiile cu Vestul ne-au stricat si mai tare, transformindu-ne in noii barbari ai Europei. M-am gindit frecvent la cauzele care ne-au adus, in timp, aici si nu pot gasi, in ordinea unui anumit determinism psihologic, decit una singura: umilinta. Nu acea umilinta inaltatoare, autoindusa, creatoare de smerenie si bun-simt. Ma refer, dimpotriva, la o umilinta brutala, anihilatoare, de sistem, menita sa construiasca, pe termen lung, nu oameni, ci, in cel mai bun caz, niste animale dresate.

Pe zi ce trece, observ, cu tot mai multa convingere, ca unul dintre lucrurile nocive mostenite din comunism e dexteritatea societatii (prin institutiile sale) si a indivizilor (in postura de reflectii morale ale structurii generale) de a desfiinta personalitatea in formare, inca din stadiile ei incipiente. Unul dintre scopurile declarate ale stalinismului (preluate si perpetuate de intreg lagarul rosu) era reducerea cetateanului, prin umilire si claustrare totala in grijile marunte ale vietii, la functiunile benigne si sterse ale unei fantose sociale si nu ale unui om normal. Astfel, s-a ajuns la situatia incredibila in care, daca cineva prindea un tramvai spre lucru, mai putin plin ca de obicei, isi procura un kilogram de zahar in plus, primea aprobare de la Primarie sa-si instaleze o antena in balcon ori reusea, dupa zile de asteptare, sa sune la Telemarc, sa creada ca a avut acces, pentru o clipa, in Paradis si sa uite, macar o vreme, de alte prezumtive "revendicari" ce i-ar putea bintui mintea.

Se dezvoltase, cu buna stiinta, exercitiul sistemic de "esentializare" si "uniformizare" a identitatii individuale si colective, urmarindu-se articularea unei mari si obediente "armate a clonelor", ca in filmul lui George Lucas, Razboiul stelelor. De mici, copiii purtau uniforme si matricole, pentru a dezvolta sentimentul opresiv al universului concentrationar, al spatiului controlat in mod absolut. La recrutare, tinerii erau plimbati, in pielea goala, prin centrele militare, pentru a fi "expusi", pentru a fi "dezbracati" de insasi identitatea lor, pentru a fi privati agresiv pina si de propria intimitate. Oamenii stateau la rinduri – uneori fara sens -, mincau prost, se temeau si de umbra lor, vorbeau deviat, priveau intotdeauna de dupa perdele si tremurau in fata oricarui militian analfabet. Singura forma de raportare la realitatea inconjuratoare era umilinta. Prin ea percepeau stimulii lumii exterioare, cu "ajutorul" ei se instalau in viata personala si in cea comunitara, de ea depindeau intr-o maniera aproape fatala.

Umilinta a devenit, pe nesimtite, marele test al romanitatii (probabil, marele test al lagarului comunist in ansamblul sau, dar nu-mi permit sa fac comentarii nesprijinite pe experienta directa). Pentru a fi un roman "complet" si "adevarat", inainte de 1989, trebuia sa fi "absolvit" cu succes scoala nationala a umilintei. Din pacate, experienta aceasta, cum sa-i spun, "ontologica" nu a lasat in urma numai mutanti sociali, ci si nostalgii institutionale. Daca o buna parte dintre oamenii "dresati" atunci nu si-au mai revenit niciodata, pastrind o raceala patologica fata de lume in general (acel dispret vizavi de viata, sesizat de Traian Basescu) si transmitind-o neconditionat urmasilor lor, institutiile create dupa 1990, paradoxal, au devenit melancolice, reactivind automatisme ale trecutului, banuite de naivi disparute pentru eternitate.

Romania actuala ramine, indubitabil, un melanj maiorescian de forme fara fond, unde structura europeana functioneaza dupa paradigme moral-psihologice de inspiratie asiatica. Umilinta este, in continuare, pentru noi, chintesenta existentei. Romanul e umilit de sistem si umileste, la rindul lui, printr-o miscare circulara, cu aspect de perpetuum mobile. Am spus-o si altadata, Romania reprezinta, de aceea, in interiorul unei rotatii inexorabile, crima si pedeapsa fiecaruia dintre noi. Ma uit la copiii si tinerii din ziua de astazi, care invata, dupa alte reguli de suprafata, umilinta ce i-a coplesit cindva si pe bunicii lor. Ce sa mai zic despre parintii lor, dispusi sa-si sacrifice complet demnitatea umana pentru citeva sute de euro, cistigate ignobil in Occident? S-a construit astfel un cerc vicios din care nu doar ca nu mai avem cum sa iesim, dar care ne-a dat si o stranie imunitate la tragediile vietii.

Nu ne mai ating suferintele celorlalti, intrucit ei, ca si noi, nu sint decit o biata (umila?) carne de tun, oricind dispensabila. Traim indiferent si rece la dramele alteritatii, insa nu de pe pozitia selenara a nemuritorului Hyperion, creat de Eminescu, ci din postura mardeiasilor de mahalale, prea versati in arta durerii pentru a mai fi miscati de ceva. Aici trebuie cautata sursa nedumeririi lui Basescu, in permanentul, infinitul exercitiu al umilintei de pe aceste meleaguri. Sursa pe care – ca sef al statului – ar avea pirghii sa o stinga ori macar sa o atenueze. Desigur, daca nu ar fi prea ocupat sa umileasca el insusi, constant si de acum respingator, tot ceea ce identifica drept presupus adversar politic.