O estetica a superstitiei

In copilarie, de cite ori privirea imi cadea, involuntar desigur, pe fundul rosu, vag exfoliat, al vreunui catel sau al vreunei pisici de prin cartierul unde am crescut, scuipam impacientat, cu ochii mariti de graoza: "Ptiu, ptiu, ptiu!". De trei ori fix, niciodata mai mult sau mai putin, intrucit vraja nu se mai tinea. Scuipam simbolic inspre trei zari, apoi rasuflam usurat ca trecusem – si de data respectiva -, cu bine, pe linga un mare pericol. Se raspindise, nu stiu cum si nu stiu cind, in puzderia de copii, zvonul ca, daca – Doamne fereste! – ochii iti ajungeau, din greseala, intr-o atit de impudica zona animaliera (lucru, sa recunoastem, practic imposibil pe durata bintuita de curiozitati a virstei infantile!), instantaneu, fata urma sa ti se acopere de buboaie rosii, cu tepi, dureroase si respingatoare. Unica forma de protectie, antidotul teribilei otravi… vizuale altfel spus, raminea ritualul amintit, executat cu maxima rigoare.

Am crescut, precum majoritatea romanilor, intr-un mediu superstitios. Copiii epocii ceausiste – asemenea predecesorilor lor autohtoni, din timpuri traditionale si chiar arhaice – erau un izvor nesecat de obiceiuri si credinte obscure, ce ii proiectau usor in lumi paralele, populate cu mistere si exotism. Eu si tovarasii mei de joaca nu intram decit cu piciorul drept in diversele incinte, juram "pe rosu", nu calcam pe capace de canal patrate sau dreptunghiulare (pentru ca aduceau ghinion!) – insa le cautam furibunzi pe cele rotunde, cu patru gauri, uneori dind ocoale de zeci de metri de la drumul drept, ca sa le atingem virtos cu talpa (acestea purtind noroc!) -, ne atirnam ate in gura, daca mamele ne coseau cumva un nasture cu haina pe noi ("sa nu ni se incurce mintile!", se zicea), paseam inapoi de trei ori, in cazul cind o mita neagra (ori cu pete abia perceptibile de negru!) ne taia calea, tineam degetele incrucisate cind, fortati de imprejurari, treceam pe sub zidarii boltite, puneam mina "pe verde" (pentru ocrotire), daca vedeam numere de masina cu cifre dublate sau triplate, si, in sfirsit, cum precizam mai sus, scuipam meticulos in trei puncte cardinale, daca vreun biet animal vagabond isi purta prezumtiva suferinta anala inaintea ochilor nostri neprihaniti.

Aceste excese patologice ale imaginarului pueril colectiv capatau, bineinteles, prin diseminare, expresii individuale. Ele nu ieseau, de regula, din sfera intimitatii, dar acolo imbracau variante violente si, nu rareori, delirante. Spre exemplu, invatasem de la o fetita de pe scara, ceva mai mare decit mine, ca, atunci cind un adult imi zimbeste cu prietenie, mingiindu-ma eventual pe cap, ma "deoache" de fapt, eu avind datoria sa ma protejez cu o formula magica, repetata in gind de trei ori: "Sa ma pupi…" (haideti sa atenuam putin coloritul mult prea viu al frazeologiei romanesti si sa spunem…) undeva!". Frumos mod de a raspunde, fie si in gind, trebuie sa admit astazi cu stinghereala, amabilitatii cuiva! Prin urmare, ma intilneam, la bloc, cu doamna Icsulescu, in timp ce ma aflam in plin elan ludic. Amuzata pesemne de topaielile mele confuze, ea ma intreba: "Ce faci, puisor?". Eu, cu mintea crispata, alertata de bipaielile neuronilor de aparare, replicam, salvator-incantatoriu, in ecoul gindirii: "Sa ma pupi undeva!". Ma aborda domnul Igreculescu: "Cum e viata, Codrule?". Eu murmuram ca un vrajitor voodoo: "Sa ma pupi undeva!". Cu timpul – si aici apare contributia personala la nevroza generala, de care vorbeam mai devreme -, sub influenta deprinderii temporalitatii verbului la scoala, raspundeam, mental, oarecum mai complicat, pentru a face "deochiul" ineficient in prezent, in trecut, in viitor si in vecii vecilor: "Sa ma pupi undeva, sa ma pupi undeva, sa ma pupi undeva!". Apoi: "M-ai pupat undeva, m-ai pupat undeva, m-ai pupat undeva!"". In final, cu sentiment de apoteoza: "Ma vei pupa undeva, ma vei pupa undeva, ma vei pupa undeva!". Daca nu ma insel, prin gimnaziu, scolar fruntas fiind eu la gramatica, am adaugat si sofisticatele: "Ma vei fi pupat undeva!" si "Ma vei fi pupind undeva!".

Ce e mai trist insa deriva din faptul ca, treptat, mi-am atras si familia in acest joc lugubru al talismanelor si formulelor magice, "modificate genetic" asa-zicind de imaginatia mea usor debordanta. Nu mai era suficient ca mergeam la scoala, invariabil, pe acelasi drum (foarte intortocheat in comparatie cu strada principala, lina si umbrita de copacei, ce lega direct blocul nostru de liceu) – drum pe care, de altfel, nu l-am parasit nici cind s-a deschis un santier in mijlocul lui, preferind sa fac echilibristica, pe scinduri, deasupra unor gropi imense si printre betoniere sinistre, in strigatele "binecuvintatoare" ale muncitorilor (anihilate, se-ntelege, cu cite un "ma vei pupa undeva!" articulat rapid, la inghesuiala). Nu mai parea de-ajuns nici ca ma opream intotdeauna, in excursia aventuroasa catre scoala, in fata Policlinicii Mari pentru a citi, in viteza, pe un panou, afisele cu titluri de concerte ale Filarmonicii iesene (imi bagasem in cap ca, in mod cert, cu cit voi reusi sa parcurg mai multe cuvinte de pe anunturile in cauza, cu atit mai bine imi va merge, in ziua respectiva, la "mate" sau la "fizica", dupa caz; i-am invatat atunci, bezmetic, pe toti regizorii de opere si operete si m-am familiarizat cu numele tuturor sopranelor si tenorilor locali; in plus, stiam pe dinafara datele evenimentelor teatrale si muzicale din Iasi, fiind in stare sa functionez, cu brio, ca un mic birou de impresariat artistic). Nu, efortul "transcendental" trebuia sa devina mult mai amplu!

Bunaoara, ajunsesem sa cred ca, daca taica-meu nu folosea la despartire, dimineata, o anumita formula ("pa, taticu’!") – intrata, si fara interventa mea neurotica, oricum, in desfasuratorul fiecarui inceput de zi -, omenirea era amenintata de spectrul Apocalipsei. Asadar, la presiunile mele stranii, omul imi zicea, de citeva ori la rind si pe intonatii diferite, "pa, taticu’", pierzindu-si frecvent ritmul respirator, sub strictetea repetitiei. Cind trebuia sa plece pentru un timp din oras, cu o seara inainte, se posta sobru in mijlocul sufrageriei si incepea sa turuie: "pa, taticu’, pa, taticu’, pa, taticu’, pa, taticu’", de zeci, poate chiar sute de ori, ca sa-mi ajunga pe mai multe zile. Interesant, eu nu dadeam semne ca as fi priceput grotescul situatiei, stind senin in fata sa (cu miinile usor departate, precum baietii de la MISA, atunci cind incearca "sa prinda" Spiritul Universal) si umplindu-ma benefic de "pa-tatici" ocrotitori (la citi mi-a oferit in acele idilice timpuri, cred ca mai am si astazi, la aproape 40 de ani, vreo doua-trei sute de mii, de rezerva, pentru zile grele). Ma mir ca nu cadeam in transa in momentele mentionate, de la atitia "pa-tatici", si, cu ochi dati peste cap, spume la gura si voce cavernoasa, sa dezvalui marile enigme ale umanitatii. (Chiar si asa insa, am impresia ca eram ceva mai nostim decit fotbalistii nostri care nu-si schimba chilotii osificati cu deceniile, in amintirea vreunei victorii rasunatoare!). Ceea ce – sa fim bine intelesi – nu insemna ca mie imi mergea bine la "mate" si la "fizica". Dupa iesiri scurte si complet lipsite de triumf la tabla, profesoarelor nu le raminea decit sa ma expedieze la loc, in felul lor rece si neconcesiv, spunindu-mi: "Pa, taticu"!".

Publicitate și alte recomandări video