Caută 
4 MIN
Cu mai multi ani in urma, presa culturala din Romania a inregistrat un eveniment, as spune eu, destul de interesant prin implicatii. Alex Stefanescu, foiletonistul cel mai important al Romaniei literare de dupa Revolutie, s-a despartit public de cronica literara (e drept ca, in anii ulteriori, nu s-a tinut in totalitate de cuvint, „recidivind" periodic). Motivele criticului erau numeroase, dar citeva retineau atunci atentia imediat. Mai intii, el era dezamagit de specificul exegezei de intimpinare, prea ingust si inconsistent pentru cineva care se simte apt sa ridice constructii de anvergura. Apoi, ii displacea marginalitatea in care se zbatea (si se mai zbate inca) literatura romana (Alex Stefanescu numea Romania, justificat, "provincie literara"). A face cronica de carte aici la nesfirsit inseamna a-ti irosi talentul si chiar viata. In fine, spunea autorul ca s-a saturat de presiunile exercitate asupra lui de catre marea masa de veleitari dornici sa-si vada obscurele brosuri si plachete semnalate elogios intr-o "cronica literara". Nu mai suporta – adauga el – privirile dusmanoase aruncate pe strada de acesti teroristi ai literaturii, dispretul lor ostentativ, afisat pe la receptii, injuriile din presa. Trebuie sa recunoastem ca, macar prin ultimul argument enuntat, Alex Stefanescu intra intr-o zona cu adevarat viciata a literaturii noastre de astazi, grefata pe relatia autor-critic.
Nu cred sa existe la ora actuala comentator literar in Romania (fie el si incepator) nefamiliarizat cu anomaliile descrise de simpaticul cronicar literar bucurestean. In lumea noastra (balcanica?), raportul dintre scriitor si (eventualul sau) exeget reflecta aceeasi lipsa de rigoare si seriozitate existenta in celelalte planuri ale vietii sociale (imi vin in minte diverse structuri binare romanesti, a caror dialectica, fireasca oriunde pe mapamond, a fost deturnata si transformata, la noi, intr-o paradigma ambigua, plina de conotatii stridente: politician-alegator, patron-angajat, ofertant-client, medic-pacient, profesor-elev etc.). Reteta raportului amintit este urmatoarea. Autorul scrie o carte, in cele mai multe dintre cazuri proasta (din macar doua motive: 1.cartile bune se scriu greu si, prin urmare, rar, iar 2.un autor valoros ramine, de obicei, o exceptie si in plan comportamental, neintrind in tiparul creionat in profilul veleitarului standard), si, ulterior, il abordeaza impacientat pe critic – prin varii metode (ce merg nonsalant de la lingusirea primitiva pina la hartuirea sofisticata, facuta cu metoda) -, solicitindu-i o cronica elogioasa in citeva publicatii nationale si locale. Criticul – din punct de vedere tipologic, la rindul sau, predominant mediocru ori fara prea multe scrupule – cedeaza, in general repede, producind textul "prietenesc" si multumindu-l pe veleitar. In astfel de cazuri (cele mai frecvente), povestea se incheie in acest punct, iar epilogul il stie cam toata lumea: o literatura periferica, fara putere de penetrare in Vest (putinele exceptii ne incinta, dar nu dau o regula), reviste artistice plictisitoare (care isi duc traiul de azi pe miine, sucombind in cele din urma), orgolii, infatuari, textieri de doi bani, cu lauri efemeri in jurul capului, etc. O atmosfera de Halimà pe care nici noile si severele teorii ale canonului literar nu au putut-o tulbura citusi de putin.
Ce se intimpla insa cind criticul – in postura de individ ceva mai riguros – rezista la presiuni ori cind, onest, scrie un articol echilibrat, prezentind cartea in lumina sa reala? Atunci situatia se complica. Sa luam primul model, al criticului ce refuza (politicos) compromisul. El nu va mai putea duce o viata normala. Telefoanele ii vor deveni dusmani personali (soneriile de orice tip il vor isteriza), familia lui va trai sub stare de asediu, iar simpla iesire din casa va ajunge un calvar. Criticul va semana treptat cu acel personaj intruchipat excelent de Harrison Ford in filmul The Fugitive, un evadat urmarit de politia din patru state. In varianta a doua, in care criticul redacteaza totusi un articol sobru, obiectiv, repudiindu-l (chiar si indirect) pe autor, hartuiala se transforma in stigmat public. O intreaga armata de veleitari se va simti (implicit) amenintata si va reactiona imediat. Atmosfera din The Fugitive va fi inlocuita cu una kafkiana. Usi se vor inchide pretutindeni in chip misterios, priviri suspecte, periculoase il vor atentiona pe critic despre iminenta cruntei razbunari, prin mijloace straine de instrumentarul literar, etc. In sfirsit, ce se intimpla in situatia in care – chiar onest fiind – criticul, exasperat de insistente (familie stresata, spaime nocturne, vizite la psihoterapeut etc.), accepta totusi minimul compromis si scrie o notita neutra (dar, oricum, cu nuante pozitive) prin vreun trimestrial obscur, sperind ca astfel sa-l trimita pe hartuitor la plimbare? Atunci abia incepe ura definitiva si eterna. Mai de folos i-ar fi fost criticului sa reziste, primind in schimb o ura temporara si relativa (daca pot numi asa incertitudinea exersata de veleitar vizavi de tacerea enigmatica a comentatorului). Vanitatea autorului va fi acum profund ultragiata de tratament, luind dimensiuni apocaliptice.
Ca unul care practic de ceva timp (si) cronica literara (mai putin, intr-adevar, despre autori romani), pot spune ca lista posibilitatilor ramine deschisa cind ne referim la raportul autor-critic. Am experimentat lucruri mai stranii chiar decit cele prezentate anterior. Am primit, de pilda, multumiri de la publicisti ale caror carti le desfiintasem (culmea, nu era nici o disimulare in gratitudinea lor) si, invers, am fost apostrofat pentru "critica negativa" de scriitori pe care ii elogiasem. In fine, am scris odata (destul de sever) despre cineva care, plin de entuziasm, mi-a trimis urgent o misiva de multumire, incheiata apoteotic: "Va felicit ca ati acordat atentie cartii mele si va asigur de intreaga consideratie. Sarut mina!" De aceea, deocamdata, nu imi voi asuma exemplul lui Alex Stefanescu si voi continua sa fac cronica literara. Nu de alta, dar, pina la urma, s-ar putea sa iasa un bun roman de moravuri.
