Caută 
4 MIN
N-am urmarit subiectul in presa, dar am impresia (o impresie bazata pe mai multe experiente anterioare) ca n-a facut mare vilva: nu e genul sa inflameze imaginatia reportericeasca, mai cu seama cea din areal, unde plecarea lui Tanase, succedata la un interval prea scurt, ca sa nu para simptomatica, de abandonul lui Godea, conteaza infinit mai mult decit niste lucruri de bun-simt si, de fapt, sempiterne. Si totusi anume aici fu rost de forat cu toate mijloacele din dotare: nu doar stire, nu numai reportaj (pentru care nu prea avem, din pacate, nici fler, nici stil), ci si filtru sociologic, bun ancadrament moral si o pertinenta circumscriere estetica, in cele din urma. Adica un ochi superior de publicist, capabil sa surprinda, de-odata, si amanunt, si context, pentru ca lucrurile, ca sa-l mai citez o data pe Macedonschi, vorbesc, ba chiar tipa, in cazul nostru, incit totul e sa decodifici esentele din viermuiala aparentelor, id est mimici, replici, port – tot atitea fante catre o subterana a adevarului despre noi insine.
Astea, de fapt, m-au frapat mai acum o duminica, de Blajini. Pentru cine nu stie: e Pastele Mortilor, o sarbatoare – trista dar inaltatoare (si credeti-ma ca nu e un cliseu: opt morti, suflete nesfirsit de dragi, ma privesc din ceruri) – care se tine prin partile noastre la o saptamina dupa Sfintele Pasti. Mica, saraca, cu vesnicul ei bariz de cit, ma lua cu dinsa la cimitir, de Blajini. Nu prea intelegeam de ce oamenii vin la mormintele celor plecati sa bea vin si sa ciocneasca oua rosii. Nu inteleg, sincer vorbind, nici acum tocmai bine (cum sa te ghiftuiesti pe linga cruci?!), dar ideea, in liniamentele ei, mi se pare tulburatoare: o comuniune, pe jumatate simbolica, pe alta jumatate palpabila, intre cei de aici si ceilalti, de dincolo. Ce mai contreaza ca, dupa unii, ar fi un vestigiu precrestin? Stiu exact cum ma simt linga movilita de pamint unde, la doi metri, acum douazeci si opt de ani (oare cind or fi trecut?!) a fost ingropat trupul Tatei: e ca si cum as sta, singur, in naosul unui sfint lacas, sub privirile atit de intelegatoare ale sfintilor zugraviti pe pereti. Tacerea, ravasita cind si cind de rafalele vintului, tipatul indepartat al pasarilor, mirosul ierbii, cerul de un albastru inefabil iti dau, aici, o stare pe care nu stiu daca o poti incerca si in alta parte. Nevazuti si neauziti, mortii ne invata cum trebuie gustate lucrurile simple, ne invata, de fapt, coabitarea cu elementele, farmecul putinului dar esentialului…
Iertare: am spus lucruri pe care, probabil, ar fi fost mai bine sa le trec sub tacere; sint prea intime si prea delicate pentru a fi introduse in mediul toxic al sintaxei. Dar mi le-am ingaduit pentru a-mi justifica stupoarea incercata la ultima sarbatoare de Blajini. Mersesem la Bahmut, un sat de sub Calarasi, cu halta, unde opresc interurbanele si unde, odinioara, exista un mic apendice al fabricii (probabil defuncta, ca tot ce a trecut prin malaxoarele privatizarii la noi) de conserve din centrul raional. Acolo e ingropat fratele mai mic al Tatei, mort la numai 38 de ani. Daca vii cu vreo masina de ocazie, cobori linga un maidan urias cit vreo doua stadioane, traversezi prin iarba scunda, pascuta de vitele satului, escaladezi apoi liniile de cale ferata, dupa care avansezi, pret de doua, trei gospodarii, pina dai, pe dreapta, de cimitir: o mina de morminte, in fond, ocupind vreo douazeci de ari, nu mai mult: o gradina cu morti, s-ar zice…
Gura strazii insa era infundata, literalmente, cu autoturisme: unul mai orgolios si mai stralucitor decit altul. Lumea va fi venit din departari, mi-am zis, vazind si numere de inmatriculare straine, desi marcile distonau flagrant si, de fapt, umileau bietele zidiri din preajma. Dar nu asta e aspectul scandalos. N-am prea mers la petreceri date prin lumea zisa buna, unde cucoanele se prezinta costumate cit mai tipator, cit mai sic, cu decolteuri imense, cu rochii mulate pe corp, evazate si mai stiu eu cum, inclusiv cu palarii de seara. De tocuri cum scrie la carte si picioare puse cit mai perfid in valoare nu mai spun. Ei, bine, toata aceasta parada vestimentara, tot acest lux – care ar fi fost macar obscen, daca ar fi putut sa-si depaseasca propria vulgaritate – se talazuia printre morminte! A fost halucinant sa vad la opt dimineata doamne in mini, cu palarii si ciorapi gen plasa pasind printre morminte, misunind printre cruci. Nicaieri n-am mai vazut atita prost gust – un sinonim recent al blasfemiei. Numai liniile superbe ale coapselor ne mai deosebesc de maimute. Dar acelea macar nu epateaza: sint ele insele, intr-un chip ireductibil…
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
