Caută 
3 MIN
* A fost odata ca niciodata, pe cind se potcovea puricele cu 999 de ocale de fier vechi colectat noaptea de pe la utilajele nesupravegheate, un om de afaceri cam infractor de felul sau. Pe vremea lui Ceausescu, el fusese ospatar, sef de sala pe la un restaurant, ceva, boteza vinurile, facea chiftele din zgirciurile ramase prin farfurii, servea clientilor cafea din zat rasfiert, insela pe toata lumea si, inevitabil, stringea bani. Avea kilograme de aur dosite prin podul socrilor, prin cotetul porcului din gospodaria rurala a parintilor, se temea de legea 18 – care, pe vremea aia, n-avea nici o treaba cu impartirea pamintului, cu fondul funciar, ci se numea, simplu, "a ilicitului". Dupa 1990, omul din povestea noastra si-a deschis o firma, doua, trei, mai multe, si a inceput sa-si insele partenerii de afaceri asa cum, odinioara, isi insela clientii din local. A apucat sa traga citeva sute de tepe bune (bune pentru el, desigur) inainte ca unii pagubiti sa-l ameninte cu controale pe cap etc.
* Omul din poveste nu s-a speriat, fiindca in fata sa lumina ca un bec de pe stadion o nesperata (dar minunata) portita de scapare: alegerile! In acea tara indepartata se nimerise tocmai atunci an electoral, iar partidele fomiste scoteau la vinzare locuri eligibile pe listele lor. Exista chiar o piata neagra a locurilor: atiti dolari costa un post de senator la aia, atitea marci (inca nu se trecuse la euro, iar politicienii din acea tara indepartata inca se antrenau pe marci) un post de deputat la ailalti – omul avea de unde sa aleaga. Era, cum s-ar spune, o oferta bogata, o gama larga de sortimente, pentru toate gusturile si pentru toate situatiile neplacute din viata unui afacerist. Pina la urma, a ales.
* La putina vreme dupa aia, si el a fost ales, fiindca singura optiune a sarmanilor alegatori era sa puna stampila pe o lista luuungaaa, ca un sir de caltabosi. Omul din povestea noastra a ajuns, astfel, parlamentar, si a inceput sa se bucure din plin de imunitatea pe care i-o oferea functia. S-a dovedit a fi un parlamentar nici mai bun si nici mai rau decit media: vota cind i se cerea, se abtinea cind seful sau de partid se abtinea, se pricepea la integrame si cuvinte incrucisate la fel de bine ca alti colegi – ba, mai mult, fapt demn de mentionat: cind casca sau se scobea in nas si facea bilute isi acoperea decent cu o mina gestul prea putin patriotic.
* Anii au trecut, guvernarile s-au succedat, omul din povestea noastra (devenit parlamentar, dupa cum spuneam) s-a plimbat de la un partid la altul, dovedind ca, la o adica, diferenta dintre stinga, dreapta si centru reprezinta taman un rahat pentru el – era multumit, asa cum doar un alt parlamentar mai poate fi. De o bucata de vreme insa, nori negri au inceput sa se adune deasupra crestetului sau cam plesuv, nadusit si cu matreata prin parul dat pe-o parte: cineva, niste nimeni, niste neparlamentari, niste nealesi, niste oarecare de prin societatea civila a tarii in care s-au petrecut cele din povestea noastra au propus introducerea votului uninominal! Cum ar veni, adica, la urmatoarele alegeri sa nu se mai voteze listele alea lungi si primitoare, cu locuri eligibile si calde pe ele. Sa se voteze omul, doar omul! A calculat pe degete cam citi prieteni capabili sa-l voteze pe el anume ar avea: multe degete ramineau nefolosite! S-ar fi putut baza pe doi-trei fosti colegi de ospatarie, pe o picolita cu care intretinuse pe vremuri relatii intime, pe niste fosti activisti de partid care pe aceleasi vremuri chefuiau porceste la el in local si pe nevasta-sa. A inceput sa se ingrijoreze, normal! La fel de normal, a inceput sa bage strimbe, sa ciriie, sa propuna motiuni.
* Intr-o zi, pe cind se afla in treaba la o manifestare cimpeneasca dedicata vinului, sa-l vada alegatorii ca exista, a incercat sa se bage in fata la coada la pastrama. Electoratul din spate l-a apostrofat de mama; el a intrebat: "Stiti cine sint eu? Eu sint deputat!". Lumea l-a huiduit si mai tare, iar domnul ales a simtit un bombeu lovindu-l in fundul sau de parlamentar. A plecat de la coada trist, aproape plingind, spre casa. Acolo, a cazut la pat. Luase din multime un virus de gripa – cel putin asa ziceau medicii strinsi la capul sau, linga luminarea aprinsa pentru orice eventualitate. Ultimele sale cuvinte au fost: "Eu, bolnav? Dar am imunitate!". Si gata.
