Mioritica atitudine a neputintei

In doar citeva zile, am avut posibilitatea sa iau pulsul acelui oras fabulos numit Buenos Aires, mereu surprinzator amestec de prezent si istorie, de frumusete si kitsch, de bogatie ostentativa si profunda saracie. In acelasi plan, social sa ii spunem, am cunoscut niste argentinieni extraordinari, care m-au sprijinit in demersul meu jurnalistic mai mult decit compatriotii pe care i-am intilnit acolo (din pacate pentru noi, ca romani, nu e prima oara in care m-am confruntat cu o astfel de atitudine, astfel incit nu am fost foarte surprins). In sfirsit, imi va fi greu sa uit tribuna argentiniana cintind „Vamos Argentina", care nu e doar un strigat de lupta, asa cum credeam pina acum, ci un cintec. Stiti cum ar suna in romaneste primul vers? „Argentina e un sentiment ce nu poate fi comparat". Frumos, nu? Si in clipa in care 11.000 de oameni cinta astfel din fundul sufletului, iti doresti, parca, sa fii altceva decit vremelnicul lor adversar.

Nici in plan strict sportiv regretele nu pot fi prea numeroase. Ar fi tinut de miracol sa cistigam acest meci, la ora si in conditiile date. Adversarii aveau de partea lor valoarea de ansamblu, forma de moment, publicul. Au ales mingile, au ales terenul, orele de disputare, au facut totul pentru ca ai nostri sa se simta inconfortabil. Erau favoriti, au avut grija sa-si valorifice avantajul, au pregatit meciul in cele mai mici detalii si au obtinut o victorie clara si meritata. Singurul regret al microbistului roman poate fi legat de atitudinea placida, defetista, resemnata a sportivilor nostri. Am mers, sa nu ne temem de vorbe, precum mielul la taiere. As fi vrut sa il vad pe Ungur mai rau, mai inversunat in fata lui Nalbandian. Sau as fi vrut sa il vad pe Tecau, specialist al probei de dublu, ca isi juleste genunchii si isi contorsioneaza gleznele in contre-pied-uri, incercind sa agate crosurile scurte ale lui Schwank sau passing-urile in lung de linie ale lui Chela. Din pacate, n-am avut parte decit de o prestatie sub asteptari, acompaniata de bocetul legat de calitatea mingilor si de moliciunea terenului. Culmea este ca am mai auzit chestia asta si cind am jucat „pe dur", cum a fost cazul in Croatia, in 2005, sau in Suedia, in 2009. Nefiind in pielea jucatorilor, nu pot sa ma pronunt, poate ca au dreptate in legatura cu toate aceste aspecte tehnice. Dar asta nu scuza aerul de detasare, de non-combat, cu care au evoluat la Buenos Aires. Victoria si, mai ales atitudinea mai bataioasa a lui Ungur din ultima zi nu au facut decit sa ne arate ca, printr-o abordare ceva mai „rea", mai increzatoare in propriile posibilitati, aceasta partida putea fi mai echilibrata. Nu le reprosez lui Pavel&co. ca nu au invins Argentina la Buenos Aires. Dar sint tare suparat ca nici macar nu au incercat cu adevarat!