Republica Moldova în 2016

La cum merg lucrurile în acest moment, 2016 e posibil să fie anul în care europenii îşi vor pune mâinile-n cap, întrebându-se cu ce au greşit atunci când au încercat să ajute Republica Moldova să aibă o dezvoltare normală şi sănătoasă. Continua obsesie a politicienilor de la Chişinău în a arăta cine are muşchii mai mari în detrimentul circumvoluţionilor seamănă cu o cursă teribilistă pe serpentinele de la Mestecăniş, atunci când ştii că nu ai frânele în regulă. Zi de zi, lună de lună, an de an (mai ales din 2013 încoace), declaraţie cu declaraţie, ceartă cu ceartă, Mestecănişul acesta s-a apropiat şi iată-ne în vârful dealului, la câţiva paşi de o coborâre care se anunţă a fi fatală.

Instabilitatea politică la care s-a ajuns în urma obsesiei unor aşa zis ”democraţi” de acaparare a puterii, consfinţită prin demiterea guvernului pro-european Streleţ în urma votului comun al socialiştilor, comuniştilor şi ”democraţilor” lui Plahotniuc, începe să îşi arate roadele: marii investitori europeni iau deja în calcul retragerea din Republica Moldova, lăsând în urmă un şomaj care depăşeşte cota de avarie. Fondul Monetar Internaţional să şi vrea să discute cu cineva un plan de redresare economică, nu ar avea cu cine, cabientele ministeriale schimbându-se la Chişinău mai des decât antrenorii lui Becali. Punerea justiţiei sub influenţa politicului, împotriva tuturor promisiunilor sforăitoare de până acum, a avut drept rezultat oprirea şi altor tranşe de ajutoare financiare dinspre Ununea Europeană. Remitenţele (banii pe care moldovenii din străinătate îi trimiteau acasă) s-au redus şi ele spectaculos, lăsând economia fără o altă gură de oxigen. Sub spectrul unor alegeri anticipate cu rezultate catastrofale uşor previzibile pentru reformele europene, România (unul dintre ultimii donatori de încredere ai Chişinăului) a decis că până nu se întrezăreşte o dorinţă clară, nu doar în vorbe, de continuare a traseului european, toate fondurile promise rămân la Bucureşti, posibilitatea ca aceşti bani trimişi dinspre noi să fie folosiţi doar în scopuri personale de către un eventual guvern care să îi includă şi pe socialiştii lui Dodon ori comuniştii lui Voronin alături de „democraţii” lui Plahotniuc fiind absolut inacceptabilă, şi pe bună dreptate, pentru Preşedintele Iohannis. Sărăcia în creştere, neîncrederea în actuala clasă politică ajunsă la cote maxime, dar şi teama de a nu se reveni la vechile obiceiuri, acelea de stat poliţienesc în care toată justiţia este aservită unei singure persoane, vor fi – cu siguranţă – încă nişte lemne puse pe focul care aproape că a izbucnit la Chişinău.  

Întâmplător sau nu, tot în acest moment încep să apară nemulţumiri profunde şi în Transnistria. Criza economică prin care a început să treacă aşa-zisa republică separatistă (generată, în principal, de recesiunea din Rusia, dar şi de sugrumarea contrabandei din zona Odessa, odată cu intrarea în rol a lui Saakashvili, noul guvernator al regiunii şi etern „prieten” al ruşilor lui Putin) a generat o puternică criză socială (scăderea PIB-ului cu 10% reflectându-se în scăderea veniturilor populaţiei cu aproximativ 30% şi în scăderea puterii de consum cu peste 20%), dar şi o criză bugetară în acelaşi timp (în premieră se poate vorbi despre o creştere de aproape cinci ori a restanţelor salariale atât în domeniul public, cât şi în cel privat). Observatori avizaţi de la Chişinău consideră că aşa-zisul lider actual al Transnistriei, Sevciuk, a intrat în dizgraţiile Moscovei pentru lipsa de radicalism dovedită în ultima vreme, drept pentru care la alegerile recent organizate pentru aşa-zisul Legislativ de la Tiraspol controlul politic a revenit unei grupări apropiate de Smirnov, fostul lider transnistrean, foarte apropiat de Putin. Cui se vor subordona şi cum vor proceda, în consecinţă, cele 15.000 de persoane implicate în structurile de forţă transnistrene (atât în forţele aşa-zisului Minister de Interne transnistrean, dar şi cei – oficial – 1.500 de militari „pacificiatori” ruşi din Tiraspol)? Cred că oricui i-ar fi teamă să se gândească la ce ar putea să se întâmple într-o zonă în care orice scânteie poate declanşa un incendiu, mai ales în condiţiile în care vidul de putere de la Chişinău se reflectă şi într-o lipsă de abordare concretă a politicilor de securitate naţională şi de apărare ale Republicii Moldova.

Iar dacă ne mai uităm în calendarul lui 2016 şi vedem că în martie politicienii moldoveni vor trebui obligatoriu să găsească 61 de voturi necesare alegerii noului Preşedinte, garant al stabilităţii (Republica Moldova rămâne a fi o republică parlamentară, în ciuda promisiunilor de schimbare a Constituţiei), asta în condiţiile în care de câteva luni bune de zile nu e posibil să se adune măcar 51 de voturi amărâte pentru a instala un nou guvern, zău că începi să te uiţi cu alţi ochi la schimbările în bine petrecute în România, mai ales din 2004 încoace.

Dacă am fi la fotbal, am putea spune că sfaturile unui Guardiola înainte de ultimele minute ar putea schimba soarta partidei, redresând situaţia pe final pentru Republica Moldova. Însă, atâta timp cât sforarul din umbră de astăzi (şi aici mă refer la Plahotniuc) va fi implicat în viaţa Republicii Moldova, precum Becali, de la antrenor şi până la membrii galeriei, aranjând – dacă va fi nevoie – chiar şi nişte meciuri împotriva intereselor ţării sale, echipa Moldovei va retrograda din orice competiţie mai serioasă, rămânând să joace alături de Crimeea în ligile inferioare ale lui Putin. Sau, de ce nu, poate în 2016 – ajunşi la capătul răbdării – europenii vor susţine suporterii moldoveni de bună credinţă care vor începe formalităţile pentru alipirea la campionatul românesc începând cu 2018?

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova