A venit primăvara!

În vârful nucilor din grădini, graurii fluieră de zici că-s oameni, atrăgând grăuriţele cu fluierături care de care mai ademenitoare. Prin pomii mai joşi botgroşii vor să le dea replica, dar nu scot decât nişte piuituri caraghioase. Oamenii au ieşit prin grădini: se aprind focuri, se sapă, se fac straturi, se pun aracii la vie. Fumul din grădina noastră se încolăceşte într-o parte şi-n alta, trece peste garduri, amestecându-se cu fumul din grădinilor vecinilor. Vorbele trec şi ele peste gard dintr-o parte în alta. Se discută de războiul din Ucraina:

– Vai, săracii oamenii ceia, îi fac una cu pământu' cu bombardamentele. Da', tanti Săndică, aveai mata un chitonag de fier, îl mai ai? întreabă vecinul din stânga.

– Ţi-l dau acuma, Lică, zice mama.

– Parcă ce, îi mare lucru să ne bombardeze şi pe noi? Ruşii îs la o azvârlitură de băţ. Nici n-apuci să pui ceapa şi boaf! bomba peste noi. Mai vrea cineva nişte harpagic, că mi-o mai rămas? zice şi vecinul din dreapta.

Îndreptându-şi şalele trudite, mama se uită în zare înspre dealul neguros al Păunului, parcă să vadă dacă nu vine vreun avion de bombardament. De-acolo, dinspre dealul Păunului, i-au aşteptat tomeştenii mei pe americani. Când eram mic, mă ducea tata la tuns la Ţîrlică. De fapt, nu-i îi era lui de tunsul meu, ci de faptul că acolo se întâlneau mai mulţi, discutau politică şi buchiseau un ziar, încercând să ghicească un singur lucru: când vor veni americanii! „Uite aşa” – trasa o linie cu mâinile prin aer nenea Mihai, fratele tatei – „o să vedeţi cum coboară tancurile americane pe dealul Păunului. Pâr-pâr-pâr! Pâr-pâr-pâr!” Ş-au tot aşteptat ei mai multe cincinale, dar americanii n-au mai venit. Interesul poartă fesul. Ban la ban și păduche la golan. Iară noi…

– Vai, săracii ucraineni, cum se bagă rușii ca nebunii în Ucraina. Să nu vină și la noi. O înnebunit lumea; da' nu mai ai nişte ceapă nebună, Mariane? Să-mi dai şi mie vreo două fire.

– Îţi dau, tanti, cum să nu-ţi dau.

Sape, hârleţe, chitonage, seminţe şi vorbe trec peste garduri. Şi fumul trece peste garduri. Deocamdată. Cât o să-l mai lase comisarii de la UE şi or să ne mai dea voie să facem focuri prin ogrăzi şi prin grădini. Cică o lege cu „fumăritul” au şi dat, dar deocamdată nu se pune în aplicare. După aceea…

Deocamdată timpul are iarăşi răbdare cu noi. Nu mai sunt nici cincinale… Porcii îi tăiem tot ca înainte şi ca de totdeauna. Chişca e tot chişcă, vinul e tot vin, iar ţigăncuşele de pe Valea Lupului sunt la fel de ochioase şi şturlubatice ca şi în urmă cu o sută de ani, chit că acum vorbesc la mobil: „Ce face mă-ta, fa?”. Domnii poliţişti le cheamă pe la secţie să le mai astâmpere. Uneori le ţin şi noaptea, ca să le… cerceteze. Ca şi tovarăşii miliţieni de dinainte, ca şi domnii jandarmi de mai dinainte…

Ocupaţi cu răsăditul, cu săpatul, vorbim de Ucraina, ne minunăm de dronele ucrainene de proveniență occidentală, după care bombănim de „fabricarea” consensului climatic. Şi ne dăm cu părerea peste garduri ce şmecherie mai pun la cale americanii.

Fiecare contribuim cu câte ceva la bunul mers al însămânţatului şi al războiului. Straturile se aliniază frumos ca nişte falange macedonene, seminţele îşi ocupă locul lor în tranşeele minuscule. Iar cartofii ca nişte grenade gravide se ascund în biutele mici din pământ reavăn. Pe cerul slobod, scânteietor se hârjoneşte o pereche de porumbei. Numai prostul nostru de câine o ia, beat de fericire, de-a curmezişul prin straturile abia întocmite.

– Huo, turboiule, aruncă mama cu bulgări după el. Pe urmă îl scuză către mine: Îi bucuros şi el, săracu'!

– Mergem să mâncăm? zic.

– Nu mi-a mânca. E aşa de frumos afară…

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist