Adevărul lui Duda şi adevărul lui Zelenski

Zilele acestea, când tensiunile între ţările europene cresc din pricina războiului, preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, unul din cei mai mari susţinători ai cauzei ucrainene, a cerut Ucrainei să recunoască faptul că miliţiile ucrainene şi alte grupuri radicale au masacrat peste 100.000 de polonezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În cadrul ceremoniei de comemorare a victimelor desfăşurate la Varşovia, Duda a afirmat că adevărul privind epurarea etnică a polonezilor ucraineni, precum şi alte fapte abominabile petrecute în Galiţia de Est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial trebuie aduse la lumină, pentru a fi judecate şi condamnate de către actuala conducere a Ucrainei.

„Parlamentul polonez – după cum se afirmă şi într-un articol publicat de Revista 22 – a stabilit că respectivele crime, comise între 1943 şi 1945 de Armata Insurgentă Ucraineană şi de Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni de sub conducerea lui Stepan Bandera au avut elemente de genocid.”

Trebuie să subliniem totuşi că atrocităţile făcute atunci au adânci cauze istorice, cauze care coboară până în perioada istorică în care cea mai mare parte a Ucrainei s-a aflat sub ocupaţia lituaniano-poloneză, dar şi în perioada Revoluţiei din Octombrie, precum şi în perioada deceniului al patrulea al secolului douăzeci, când în regiunea ucraineană Volînia a avut loc operaţiunea de „pacificare etnică” (de fapt, de epurare), când, în urma măsurilor luate de guvernul de la Varşovia, numărul şcolilor cu predare în limba ucraineană s-a redus de la 440 la 8, iar aproximativ 100 de biserici ortodoxe ucrainene au fost distruse, iar altele, circa 150, au fost trecute forţat la cultul romano-catolici.

Replica părţii ucrainene a venit în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, când Polonia vestică a fost ocupată de Germania nazistă, iar estul Poloniei, inclusiv provincia Volînia, de Uniunea Sovietică. Primele atrocităţi au fost făcute de sovietici şi s-au soldat cu deportări în Siberia şi asasinate în masă, înfăptuite de NKVD (masacrarea ofiţerilor polonezi căzuţi prizonieri de la Katyn şi Harkov ş.a, ş.a.).

Istoria a avut însă cursul pe care l-a avut, astfel că în iunie 1941, armata germană a invadat URSS-ul, apucând şi partea estică a Poloniei stăpânită temporar de bolşevici. Odată cu schimbarea regimului, au urmat noi valuri de arestări şi violenţe de data asta din partea nemţilor. Atunci, pentru a-şi putea apăra interesele, ucrainenii din regiune au început să-şi formeze propriile grupuri de rezistenţă, care s-au implicat la început în acţiuni de gherilă, împotriva germanilor, dar care în scurt timp s-au radicalizat şi au început să hărţuiască populaţia civilă poloneză. Grupându-se în unităţi paramilitare ultranaţionaliste (UPA), forţele radicale ucrainene au început să atace, începând cu anul 1942, populaţia minoritară poloneză în acţiuni ample de „curăţare” a Volîniei, de către trupele lui Bandera, dar şi de alte grupuri paramilitare.

(Trebuie să precizam, măcar în paranteză, că Stepan Baandera este o figură controversată a istoriei a Ucrainei, fiind implicat, alături de nazişti, atât în luptele împotriva armatei roşii, cât şi în masacrarea a zeci de mii de polonezi, de ruşi şi de evrei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cultul personalităţii lui Stepan Bandera s-a amplificat după destrămarea URSS-ului, atingând apogeul în prezent când ţara a fost invadată de armata lui Putin.)

Masacrele au luat amploare între anii 1943-1944, când furia revanşardă a trupelor UPA – după cum mărturiseşte istoricul englez de origine poloneză Norman Davies – „s-a îndreptat împotriva polonezilor neajutoraţi (…) Satele au fost incendiate. Preoţii romano-catolici au fost ucişi cu securea sau răstigniţi. Bisericile au fost incendiate cu toţi enoriaşii în ele. Ferme izolate au fost atacate de grupuri înarmate cu furci şi cuţite de bucătărie. Au fost tăiate gâturi. Femeile gravide au fost străpunse cu baionetele. Copiii au fost tăiaţi în două. Bărbaţii au fost prinşi în capcană pe câmp şi cadavrele au fost abandonate acolo. Făptaşii nu puteau determina viitorul provinciei. Dar cel puţin puteau face ca acest viitor să fie unul fără polonezi. Ei au ucis între două sute de mii şi un sfert de milion de polonezi.” E posibil ca cifra avansată de istoricul Norman Davis să fi fost exagerată. Astăzi se vorbeşte de circa 100.000 de victime. Dar probabil că şi aici, ţinând cont de popularitatea de care se bucură azi Ucraina, cifra să fi fost minimalizată. Dar nu contează aici doar cifrele, ci şi sagacitatea cu care au fost ucise victimele. Se vorbeşte de baionete împlântate în pântecele mamelor gravide. De copii tăiaţi în două. Cu ce? Cu joagărul sau cu toporul? De părţi din trup expuse pe ziduri sau pe garduri. Imagini oribile, desprinse parcă din întunecatul Ev Mediu sau din masacrele făcute de conchistadorii lui Hernan Cortes în timpul cuceririi Mexicului.

Pe lângă polonezi, trupele naţionaliştilor ucraineni pregătite în taberele militare ale Abwehrului nazist au ucis, şi ruşi şi evreii, şi unguri, şi alte naţionalităţi… Atrocităţile de care au dat dovadă trupele paramilitare ucrainene conduse de Bandera şi Andrii Melnic i-au speriat până şi pe nazişti.

Revenind acum la declaraţia preşedintelui Andrzej Duda, precizăm că ea vine într-un moment în care între Polonia şi Ucraina s-a produs o apropiere la care nu a visat nici una dintre părţi.

Duda pare să fi deschis cutia Pandorei a evenimentelor istoriei recente, o cutie din care au început să se reverse şi alte orori îngropate undeva la suprafaţa sau în adâncul conştiinţei colective. De fapt, el a arătat doar capul hidrei, şi a închis cutia la loc.

Gestul său trebui privit drept al unui lider autentic, curajos, pe care nici prezentul, nici trecutul nu-l sperie. El nu are un caracter revendicativ. Ci, dimpotrivă, aş spune. Preşedintele Poloniei e conştient de faptul că un acord de prietenie dintre două popoare nu se poate baza pe falsificarea sau vopsirea istoriei în culori optimiste, ci doar prin asumarea adevărului şi a atrocităţilor înfăptuite atât de unii, cât şi de alţii. Fără un astfel de act, orice tentativă de apropiere va fi sortită eşecului. Realitatea ne învaţă că rănile şi frustrările istorice nu se vindecă decât atunci când pui sare pe ele. Ele ustură cumplit naţiunile. Nu le putem obloji altfel decât expunându-le la lumina necruţătoare a adevărului. Fără o astfel de asumare, nici un pact nu va prinde viaţă. Căci sub el, va musti puroiul.

Problema, trebuie să recunoaştem, este destul de delicată. Nimeni nu a luat în calcul că s-ar putea ca în rândul victimelor să se numere şi descendenţii preşedintelui Duda sau familiile oamenilor săi apropiaţi. Cum ar putea accepta preşedintele Polonei faptul că ucigaşii de atunci ai polonezilor astăzi au devenit eroi naţionali ai autorităţilor de la Kiev? În afară de aceasta, ca un paradox foarte delicat al istoriei e şi acesta: s-ar putea ca printre victimele epurărilor etnice operate de miliţiile lui Bandera să fi fost şi rudele actualului preşedinte al Ucrainei, care e de etnie evreiască. Prin urmare, lucrurile acestea trebuie lămurite.

Şi Ucraina, la rândul ei, are multe lucruri de reproşat Poloniei. Aceste atrocităţi înfăptuite de naţionaliştii ucraineni au un substrat istoric. E vorba atât de epurările făcute de polonezi în perioada ocupaţiei, cât şi atrocităţile mult mai crunte înfăptuite de stăpânii polonezi în perioada Uniunii Statale Lituaniano-Poloneze, când o mare parte din teritoriul Ucrainei s-a aflat sub această stăpânire. Panii polonezi s-au purtat atât de nemilos şi de arogant faţă de ucraineni, în special faţă de cazaci, încât rănile de atunci nu s-au vindecat nici azi.

Azi, când relaţiile dintre cele două ţări au ajuns într-un punct în care se vorbeşte despre crearea unui stat federal polonezo-ucrainean (poate şi lituanian), o astfel de reuniune nu poate avea loc fără o asumare a tarelor trecutului istoric.

În acest sens, pasul făcut de preşedintele Poloniei trebuie privit ca pe un act extrem de responsabil. Astfel de cerinţe, ar trebui să vină, chiar în contextul războiului, şi din partea altor state, inclusiv din partea României, tocmai pentru crearea unui climat de vecinătate bazat pe adevăr şi încredere, nu pe un fals triumfalism.

Căci, iată, dacă facem o scurtă analiză a faptelor petrecute la mijlocul secolului douăzeci, vom vedea că ele tind să se perpetueze în timp. Astfel tratamentul discriminatoriu al autorităţilor poloneze din perioada anilor 1939 – 1940 asupra ucrainenilor, tinde să devină un model pentru statutul pe care ucrainenii îl acordă azi minorităţilor din ţara lor.

Am mai putea vorbi, desigur, şi despre tendinţa de denaturare a istoriei: scoaterea din piaţa publică a plăcii memoriale privind atestarea de către voievodul Alexandru cel Bun a oraşului Cernăuţi, eveniment care s-a produs chiar în timpul memorabilei vizite a premierului Ciucă şi a preşedintelui PSD, Marcel Ciolacu, la Kiev, e grăitoare e în acest sens. Din păcate, astfel de gesturi nu pot fi trecute cu vederea. Ajustarea istoriei nu poate crea un climat propice unei vecinătăţi de durată. Mai devreme sau mai târziu, nemulţumirile adunate vor răbufni la suprafaţă.

Va fi interesant de urmărit cum va reacţiona la astfel de declaraţii preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski. Deocamdată Zelenski, care a sărit de atâtea ori la gâtul liderilor europeni, nu a reacţionat.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist