Arteziana Balenă din Puşkin

În, iată, vreo cincizeci de ani n-am văzut această arteziană decât de vreo două ori cu apa ţâşnind, dar asta nu o face să scadă în ochii mei. Eu o văd în imaginaţie împrăştiind jerbe de stropi azurii. Scuzaţi-mi entuziasmul cam prea romanţios şi metaforita acută, dar aşa-s eu – n-aveţi ce-mi face!

La Balena veneau cu ochii plânşi fetele care picaseră examenul la literatură comparată sau la motoare termice, dar aruncau nepăsătoare foile prelegerilor anoste, care înfrânau sucurile vitale ale tinereţii. Se ogoiau repede aici în braţele prietenilor, pupându-i cu foc şi scriind apoi acasă părinţilor să mai trimită bani: că chiria, de pildă, s-a scumpit, că a văzut la magazin în Bucşinescu o rochiţică tare faină, nici nu-i aşa scumpă, e chiar ieftioară. Plus că mai trebuie aia şi aia.

Însă, miloase, scoteau bani şi îi dădeau ca nişte prinţese aliotmane din Şeherezada cerşetoarelor ţigănci, care ştiau că aici e norocul lor. Şi dădeau fetele bani ghicitoarelor cu fuste înflorate („Hai să-ţi gâcesc!”) să le ghicească dacă vor trece la Constantinescu sau la alte mangafale. Ei, nu prea se împăca gâcitul cu Psyché a lui Erwin Rhode sau cu existenţialismul ochelaristului ăla de Sartre de la examene (nu, nu era „Sartre de la examene”, dar erau alţii cu Satârul examenelor), însă…

Mergeai la căminul ei, căutai o fereastră anume, luai o pietricică de pe jos şi o aruncai în presupusa fereastră, dar nu o nimereai de la început. Şi apărea o fată cu bigudiuri sau o nebigudiată care te întreba, fiind indulgentă cu îndeobşte năuceala băieţilor:

– Cine?

– Maria.

– Bine. Aşteaptă.

Şi capul cu bigudiuri sau fără se făcea pe dată nevăzut ca o scufie fermecată. Aşteptai liniştit – ştiai că fetele, suflete bune, se ajută între ele, sunt ca unghie şi carne, soră de cruce, dacă se poate imagina aşa ceva. Apărea Maria şi îţi spunea că vine în cinci minute. Paşte, murgule, iarbă verde! Venea după cel puţin jumătate de ceas. În cel mai fericit caz. Se gătea. Dar tu o aşteptai molcom. Ştiai că pentru tine se găteşte. Plus că aşa ţi-e firea.

Şi stăteai îmbrăţişat cu ea la Balena până îţi îngheţa fundul şi nici nu-l mai simţeai. Era toamna târzie, vremea era ploioasă, iar părul ei era încoronat cu picuri de ploaie ca nişte mărgăritare. Iar voi aveaţi sentimentul că sunteţi singuri pe lume. Nu aveaţi biştari să mergeţi la vreun bar, ca în ziua de azi. Nici baruri nu prea erau. E drept, nu aveaţi nici deprinderea să mergeţi la bar, că, după cum spuneam, nu erau multe pe vremea aia. Că Ceaşcă ăla… Dar nu îţi păsa de asta. Vă sărutaţi la Balena până i se muiau buzele, până vi se strepezeau dinţii, iar dogoarea din tine tot nu se stingea. Îţi usca cămaşa de pe tine. Să fi curs toată apa din lume în fântâna aceea arteziană, rece ca gheaţa, şi tot nu s-ar fi domolit focul din suflet.

Vorbeaţi oare? Mai deloc. Limba era aceea a sufletului, ştiai asta. Se întâmpla că picai la vreun examen, tot aici, la Balena, te linişteai – cu Maria tăcând molcom, stând lipită de tine şi oblojindu-te astfel sufleteşte. Cu anii îţi vei da seama că acele picări la examene erau necesarele vămi în existenţă, care mai mult te căleau şi întăreau decât te descurajau, aşa cum Cenuşotcă din poveste ajunge dintr-un prunc care se juca în cenuşă un crai de crai. Acum, după atâţia ani, îmi dau seama că acele examene neluate „din prima” îmi întăreau rolul insurgent şi purificator al ludicului în viaţă – cumva homeopatic, ca tatuajul lui Queequeg din Moby Dick a lui Melville. Eşecul meu era, da, iniţiatic de-a dreptul, ca o călătorie fabuloasă a lui Făt-Frumos sau a  pomenitei balenei albe melvilliene.

Dar să lăsăm gândemele astea, cum spunea Luca Piţu, prea academice şi cam plicticoase. În fapt, balena noastră, a studenţilor, era o fântână arteziană scorojită, cu plăcile din gresie sparte, aproape fără apă, dar cu câteva fire viguroase de vegetaţie, răsărite ici şi colo. Aici, cum spune Eminescu, „Sufletul meu arde-n  iubire ca para”. Cine a trecut pe aici nu o poate uita, aşa secată, spartă şi duhnind câteodată a pipi de la studenţii turmentaţi. Balena aceasta ne-a înghiţit pe toţi cei care am trecut pe aici. Am acceptat asta de bună voie şi fericiţi. Căci ea ne-a împrăştiat în suflet jerbe de stropi azurii, care, iată, nu s-au stins nici astăzi. După atâţia ani!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist