Autoportretele lui Coman Şova

Nevoia de alb se traduce la Coman Şova printr-o discretă nevoie de puritate. Coman Şova pare să nu conceapă existenţa decât în forma ei imaculată. De aici şi obsesia cercurilor şi a liniilor din peisajele sale. Opusul albului este griul. Griul semnifică lipsa sentimentelor, existenţa anostă, golul existenţial, care în unele din poeziile lui Coman Şova devine un fel de plumb bacovian, o obsesie. De altfel albul său izvorăşte din gri. Uneori şi griul dintr-o abundenţă de alb. De aici şi introspecţia ce îmbracă diferite chipuri: „Am privit în oglindă/ îndelung./ Cine o fi omul acesta?/ Cine?” Cine altceva decât imaginea răsfrântă a eului? Dar nu a oricărui eu, ci al unui eu transfigurat, apărut sub forma unui copac desfrunzit peste crengile căruia s-a surpat, din pricina angoasei, cerul. Confruntarea cu propria sa imagine din oglindă dă naştere la gânduri şi sentimente difuze: „Ne uităm unul în ochii celuilalt/ îndelung./ Poate că am fost cândva împreună./ Poate.”

Există un nevăzut fir blagian de contopire a regnurilor în lirica lui Coman Şova. După cum există şi unul de sorginte labişiană, de transfigurare a materiei sentimentale până la mineral. De la Lucian Blaga poetul nu şi-a însuşit lecţia de a nu strivi corola de minuni a lumii, ci doar de a percepe tainele cu privirea lăuntrică, fără mirare, uneori şi fără cuvânt, trăind mereu înlăuntrul fenomenelor, cum spunea Nichita Stănescu, iar de la Labiş, înaintaşul, dar şi colegul său de generaţie, să pătrundă în tainele iubirii şi a alcoolurilor tari. Dacă la Labiş simţim o vibraţie ce pare să zguduie parcă întreaga materie a creaţiei, la Coman Şova sufletul şi materia par să-şi fi găsit un echilibru precum undele tăcute ale unui lac, ondulându-se lin între apolinic şi dionisiac. Desigur, există şi o linie bacoviană în poezia sa. Când spun asta mă gândesc la acele poeme impresioniste ale poetului în care predomină griul. Dacă plumbul lui Bacovia rămâne plumb, îngreunând amurgurile de toamnă, griul lui Coman Şova aparţine unui alt anotimp sentimental. Peisajele sale nu sunt deprimante, ci doar amăgitoare, iar iubirile pline de o stranie însingurare: „Un inel de argint, parcă de argint,/ i l-am întins unei femei întâlnite./ De-abia îi mijea zâmbetul,/ poiana de maci./ Mi-l ia cu mână cu tot,/ smulgându-mi-o de la umeri.// Aceasta se întâmplă când/ cineva singur/ se întâlneşte cu altcineva singur.” În general, argintul e interpretat ca un simbol al purităţii, el simbolizează intuiţia feminină şi cunoaşterea lăuntrică. Iată însă că în cazul poemelor lui Şova cunoaşterea lăuntrică nu duce neapărat la înţelegerea aproapelui, la compasiune, ci mai degrabă la rapacitate sentimentală. La acaparare şi posesiunea identităţii celuilalt. Femeia întâlnită pe stradă, al cărei zâmbet aduce cu o poiană plină de maci – nu-şi poate stăpâni instinctele. Singurătatea o face să ia inelul cu tot cu braţul care i-l întinde. Concluzia la care ajunge poetul la finalul întâlnirii e una neliniştitoare: astfel de lucruri se întâmplă, spune Şova, atunci când cineva singur se întâlneşte cu altcineva la fel sau poate şi mai singur. Atunci, cu sau fără voia lor, mânaţi de instinct, îndrăgostiţii se devorează între ei cu sagacitate. Aceiaşi singurătate îl împinge pe îndrăgostit să-şi devoreze fiinţa iubita atunci când aceasta îi iese în cale. Şi invers. Yin şi yang se devorează reciproc rămânând închise în perimetrul aceluiaşi cerc. Oamenii când sunt îndrăgostiţi, afirmă Coman Şova, „răspândesc multă lumină” în jurul lor, tinzând să devină mai întâi fructe, apoi flori: în momentul iubirii „trupul întreg ni se face polen”, iar mâinile, deget cu deget, şi ochii li se umplu de flori şi de inele.

Memorabile, în acest sens, sunt autoportretele sale trasate din câteva linii, pornind de la un eveniment cotidian. Mut ca o lebădă, Lucian Blaga căuta apa în care curcubeul îşi bea „frumuseţea şi nefiinţa”. Coman Şova caută propria sa fiinţă, cu toate trăirile sale mai mult sau mai puţin tulburi. În acelaşi timp, el e – ca Nicolae Labiş – un spirit al adâncurilor. El îşi caută eul, disecând faptele mărunte ale zilei, pentru a le ridica din contingent într-o altă sferă imperceptibilă simţurilor noastre. El zămisleşte comori din lucruri cele mai obişnuite, împodobind corola de minuni a lumii nu numai cu fapte şi sentimente luminoase, ci şi cu neîmpliniri şi gânduri neduse până la capăt. „Cine ştie prin ce foc trec cristalele/ ca să devină cristale”, spune poetul într-o altă poezie. La fel se întâmplă şi cu sentimentele. Ele se amplifică dacă au trecut prin flacăra iubirii. Aceiaşi flacără, arzând prea mult, le face să se răcească până devin cenuşă.

Iată cum sună unul din aceste poeme: „În sângele care trece prin inimă/ de şaptezeci şi două de ori pe minut/ şi de o sută patruzeci de ori/ când viaţa o cere,/ în silabele tâmplelor arse,/ în toate cele mărturisite/ şi nemărturisite/ sunt eu, împodobit cu erori/ ca o livadă de fructe.” În ciuda trecerii timpului, în ciuda tuturor schimbărilor ce se desfăşoară în trup şi în suflet, identitatea eului rămâne aceiaşi. Dar iată ce spune şi Platon în Banchetul, prin gura Diotimei, referitor la aceste schimbări: „Pe de altă parte să ne gândim că această înnoire are loc chiar înlăuntrul răstimpului pe care îl numim viaţa fiecărei fiinţe şi câtă vreme rămâne ea însăşi. Doar aşa spune că orice fiinţă, din copilărie până la bătrâneţe, este aceeaşi fiinţă, deşi în ea nimic nu rămâne acelaşi, ci, mereu pierzând câte ceva, întregul ei trup se înnoieşte mereu. Părul, carnea, oasele, sângele, totul. Dar să nu credem că lucrul acesta este adevărat numai pentru trup, ci şi pentru suflet: nici una dintre înclinările, felurile de-a fi, părerile, dorinţele, plăcerile, durerile, spaimele cuiva nu rămân de-a lungul vieţii nimănui statornice, ci se schimbă mereu prin dispariţia uneia şi apariţia alteia. Însă nimic mai ciudat decât faptul că până şi cunoştinţele noastre se primenesc, unele apărând şi alte dispărând din mintea noastră şi nu numai că noi nu suntem aceiaşi în ce priveşte cunoştinţele noastre, dar şi fiecare dintre aceste cunoştinţe în parte suferă aceleaşi schimbări.” Rămâne neschimbată doar puterea noastră de a trăi înlăuntrul epidermei noastre aflate într-o perpetuă înnoire. Se schimbă celule creierului, celule trupului, se schimbă gândurile, se schimbă şi sentimentele, ne schimbăm şi noi, rămânând însă neschimbaţi în esenţa eului nostru. „Tot în chipul acesta dăinuie orice fiinţă pieritoare, nu rămânând cu desăvârşire ea însăşi mereu, ca fiinţele divine, ci lăsând mereu în urma ei, în locul vechii fiinţe îmbătrânite, o fiinţă nouă, totuşi asemănătoare ei”, îi spune Diotima lui Socrate. Dar, am putea adăuga noi, plecând de la acest dialog, în momentul în care două fiinţe se îndrăgostesc una de cealaltă, celule lor devin preţ de câteva clipe nemuritoare, asemenea celulelor zeilor, iar trupurile se unesc într-un singur trup reconstituind fiinţa androgină ca simbol şi totodată un imn închinat înţelepciunii şi frumuseţii absolute.

Momentul despărţirii îndrăgostiţilor după clipa supremă a iubirii e surprins de poetul Coman Şova în Renunţare: „Poartă-mi tu sângele astăzi – invocă el -, sângele acesta plin de amintiri,/ poartă-l tu”, iar pe mine lasă-mă aici, pare să spună poetul, golit de toate simţuri, ca pe o carcasă goală. „Ia-mi şi uzul, ca să fie linişte,/ şi ochii, ia-mi-i, şi braţele,/ vreau să mă simt ca la început/ când eram în lava fierbinte” a haosului şi dumnezeirii, „laolaltă cu mările şi munţii”, şi, mai ales, cu toată materia din cosmos. „Poartă-mi tu, iubito,/ sângele şi braţele, şi auzul, şi ochii”, fii ceea ce sunt eu şi ceea ce eşti tu acum, două mari singurătăţi biruitoare.

Autoportretele lirice ale lui Coman Şova sunt străbătute de un tainic sentiment al trecerii ireversibile a timpului, a rotaţiei anotimpurilor şi vârstelor omului: „Mai înainte de ceea ce sunt/ parcă fusesem altceva,/ ceva ce nu eram.// Începuseră să apară fire albe/ în mijlocul ierbii”, iar eu alergam, „alergam după vietatea unui vis,/ a unui vis pe care îl uitasem.” „Era şi ea acolo – continuă poetul fără să precizeze dacă ea este iubita veşnic dorită, dar niciodată întâlnită sau moartea. „O vedeam aievea – spune poetul”. Şi ea „era acolo unde simţeam că este”. Adică, adăugăm noi, era pretutindeni şi nicăieri.

Ceea ce caracterizează lirica lui Coman Şova, spune criticul Marian Popa, este discreţia, care devine forţa de gravitaţie interioară a poemelor sale. Discreţia, afirmă Marian Popa, „este semnul celor puternici: a nu spune totul despre tine sau despre obiectele exterioare ale acţiunilor tale presupune efort. Adică sacrificiu. Practic, în poezie, această discreţie înseamnă lacună, understatement, înseamnă uneori prezenţa sentimentelor prin curba indefinită a unei sfericităţi einsteiniene. Discreţia înseamnă prezentarea cauzei fără a prezenta şi efectul, reprezentarea efectului fără a numi cauza”.

Şi, desigur, prezentarea iubirii fără a numi iubirea.

Aparţinând ca vârstă generaţii şaizeci, din care fac parte, printre alţii, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, dar şi Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, dar totodată şi generaţiei şaptezeci, dacă luăm în ecuaţie data debutului literar (Astrul nimănui, Ed. Eminescu, 1970), Coman Şova face parte din familia poeţilor reflexivi pentru care meditaţia şi sunetul trăirilor interioare sunt mai importante decât glasurile ce se ridică din agora. El are, printre altele, meritul de-a lăsa anumite spaţii goale în poezia sa pe care să le umple, în funcţie de sensibilitate şi de propriile-i trăiri, Măria Sa, Cititorul, care devine, printr-un astfel de act, părtaş la creaţia poetului.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist