Camera sinucigaşului

Proaspăt ras şi pomădat, cu părul cănit, dat cu briantină, cu cărare la mijloc, şi o mustăcioară proustiană, cănită şi ea, îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri închis, cu revere largi, cravată în dungi late, uşor metalizată şi vestă asortată la decor, Walter fuma un trabuc, învârtind un Colt Single în mâna dreaptă. Părea mult mai tânăr decât era în realitate. Chipul îi era obosit, trist, uşor tumefiat, iar ochii aveau o strălucire stranie. Ce uşor căzuse de pe faţa sa masca socratică! Walter întinerise, dar nu foarte mult. Dacă l-aş fi văzut în realitate, impresia, probabil, ar fi fost cu totul alta. Sinucigaşul arăta ca o fantoşă. Şi asta şi era: o fantoşă plină de răutate şi alcool. Experienţa lui actoricească îl învăţase cum să se folosească de machiaj. „Ei, l-am auzit graseind la telefon, îţi place cum arăt?” Am privit imaginile încă o dată şi i-am zis: „Trebuie să recunosc că eşti mai apropiat ca spirit de Urmuz decât de Socrate…” „Dar fizic sunt?” „Şi fizic eşti”, am zis. „Asta am vrut să aud… De acum spiritul lui Urmuz îţi va apărea în două sau mai multe ipostaze: una de Urmuz-Urmuz, a doua de Walter alias Urmuz, ba chiar, aş putea spune, de Walter trecut printr-un Socrate metamorfozat în Urmuz…” „Prin urmare, i-am replicat, ne vom revedea mâine dimineaţă la Boema! Până atunci somn uşor, vise plăcute şi petrecere frumoasă…” „Nu, de data aceasta nu va mai fi nici o Boemă, şi nici o petrecere frumoasă. Totul se va sfârşi cât de curând, aici, undeva în apropiere…” „În apropiere?” „Da, în apropiere: totul a fost pus la punct. Vizavi de blocul în care stau există un chioşc. Şi alături un boschet…” „Şi revolverul?” „Ce-i cu el?” răspunse Walter agitat. „Crezi că îmi va face figuri?! Nici o şansă. L-am probat şi răsprobat. Glontele îşi va atinge ţinta… Mâine dimineaţa să urmăreşti ştirile. Nu uita să cumperi şi ziarele de seară… Te voi urmări de acum înainte ca o stafie. Chiar ca o stafie. Voi fi stafia lui Socrate alias Urmuz sau poate viceversa. Până atunci am însă o mare rugăminte: nu uita de pisici. Sunt treisprezece. Treisprezece pisici mari şi late. Şase motani şi şapte pisicuţe. Motanii sunt obraznici, tupeişti. Miaună când au chef şi când n-au. Pisicuţele sunt însă delicioase. Să ai grijă de toţi. Le-am lăsat whiskas şi apă pentru o săptămână. Geamul va rămâne întredeschis. Pisicile îşi fac nevoile afară, aşa că în privinţa curăţeniei stai fără grijă. Desigur, în perioada de împerechere motanii îşi marchează teritoriu. Pute cumplit. Şi afară, şi în casă. Această perioadă a trecut. Aşa că nu-ţi bate capul cu problema asta. Mai bine gândeşte-te la timpul când pisicuţele o să fete. Atunci, într-adevăr, lucrurile se complică. Nu mult, dar se complică. Nu te alarma încă de pe acum. Stai calm. Natura rezolvă totul. Şi ce nu rezolvă natura, rezolvă vecinii. Unii dintre ei îi vor hrăni din milă, punând mâncare pe la colţuri. Alţii, mai câinoşi la inimă, vor pune otravă, sau vor prinde puii de mâţă şi-i vor îneca. Natura rezolvă totul, iar acolo unde natura nu face faţă, intervine cultura, înţelegi?! Dacă te simţi făcând parte din această tagmă, te rog să intervii. Eşti cult, nu?! Sau cel puţin aşa te consideri. Greşesc sau nu greşesc? Prin urmare, te rog să treci din când în când pe aici şi să le mai aduci câte ceva de mâncare. Mănâncă şi ficăţel, mănâncă şi cărniţă, mănâncă şi smântânică, şi brânzică, şi hamsii congelate. Adă-le ce ai, fă-ţi pomană cu ele, nu te zgârci. Atâta am vrut să te rog. În rest, ce să-ţi mai spun: mor cu sufletul împăcat. M-am spovedit la perete. Peretele mi-a fost duhovnic. I-am mărturisit tot ce aveam de mărturisit. Şi peretele m-a iertat. M-a iertat şi m-a binecuvântat. L-am întrebat dacă nu e păcat să ridic mâna asupra mea. Ridic-o, nu e nici un păcat, mi-a zis. În fond, nu-ţi faci rău decât ţie însuţi. Şi nici nu se ştie dacă îţi faci rău. Curmându-ţi firul vieţii, s-ar putea să-ţi faci un mare bine. În fond, de ce să faci umbră pământului degeaba? Care-i rostul tău în lume? Şi al omului în general? Nu-ţi fă, deci, nici un fel de mustrări de conştiinţă. Nu ai pentru ce. M-am înclinat în faţa lui şi i-am mulţumit. Rar ţi-e dat să găseşti pe cineva care să te înţeleagă pe lumea asta. I-am mulţumit cerului că am găsit. Nu un suflet, ci un perete extrem de înţelegător. Mi-am cerut iertare de la uşi şi de la geamuri. De atâtea ori am trecut prin ele. Când îmi pierdeam cheile, intram în casă pe fereastră. Întotdeauna mi-am lăsat acolo o portiţă de salvare. De două ori însă a trebuit să apelez la soluţia extremă. Am preferat să sparg geamul şi nu yala, fiindcă e mai uşor de înlocuit. Aşa că-mi cer iertare tuturor sticlelor din lume, şi celor sparte, şi celor rămase încă întregi. Şi sticlelor de la geam, dar şi sticlelor pe care le-am băut şi le-am spart de colţul mesei. Mi-au ţinut de urât în zilele frumoase. Le rămân recunoscător că le-am golit. Am fost şi la mormântul bunicii. Mi-am cerut iertare şi de la ea. M-a iubit mai mult decât şi-a iubit mama. M-a iubit mai mult decât pe tatăl său. M-a iubit mai mult decât şi-a iubit copiii. Şi eu de asemenea. Când a murit, am simţit că mor şi eu. Simţeam că s-a rupt un fir din mine. Eram legaţi şi mai suntem şi acum printr-un cordon ombilical ce leagă lumea aceasta de lumea de dincolo de mormânt. Ajuns la locul său de veci, am aprins o lumânare şi m-am rugat îndelung la sufletul ei. Apoi am luat pământ de pe mormântul ei şi l-am băgat în buzunare. Mă va călăuzi pe drumul spre vecie. Şi acum: nu la revedere, ci adio, adio, prietene, pe nicicând…” De sinucis, Walter nu s-a sinucis. A încercat să-şi tragă din Colt Single-ul său un glonte-n inimă, dar iarăşi hazardul l-a salvat, căci glontele a ricoşat lovindu-se de amuleta pe care o purta la piept. Walter nu s-a lăsat învins de hazard, şi-a tăiat cu o lamă venele şi s-a culcat în cadă, dar a avut grijă, înainte de a-şi pierde cunoştinţa să sune la poliţie. Poliţia a descins la locuinţa sa, a spart uşa şi l-a dus mai întâi la urgenţe, apoi, ca de obicei, la balamuc. A fost un întreg circ…

În fine, să revenim la subiect. Nu m-a mirat de fel această întâlnire. În fiecare zi, strada Ismail îmi oferea prilejul să mă intersectez cu tot felul de personaje, scoase parcă din paginile învechite ale unui insectar livresc, unde în loc de libelule, fluturi şi alte gângănii stăteau agăţate-n bolduri tot felul de caricaturi umane care de care mai bizare… Treceam pe lângă ele pierzându-mă în mulţime. Le studiam însă, cu coada ochiului, din mers, trăsăturile. Le memoram ticurile, felul de a se mişca pe trotuar, le studiam şi chipurile, dar şi încălţămintea, mersul, iar când ajungeam acasă, căutam să intru în pielea celor cu care mă intersectam la promenadă, le imitam gesturile, scălămbăindu-mă în faţa oglinzii până ameţeam. Nu degeaba eram obsedat de Urmuz. Apariţiile sale intempestive îşi puseseră amprenta asupra modului meu de-a fi, dar şi asupra spaţiului în care-mi duceam zilele. Pe Urmuz, îl acompania din când în când şi Walter, înarmat cu Colt Single-ul său. Dar şi Remus, colecţionarul de suflete, înveşmântat în pardesiul său. Altădată apărea doar pardesiul. Sau pălăria lui Remus. Sau pantofii. Sau şireturile. Sau mirosul de molii şi formol. Şi, bineînţeles, sufletele, sub forma unor fluturi. Jucam teatru, inventam tot felul de situaţii tragice, dar şi hazlii. Jucându-mă cu aceste marionete imaginare, deveneam eu însumi un personaj imaginar. O halucinaţie a propriului meu eu, multiplicat în zeci de exemplare. Îmi părea atât de simplu să imit orbul ce cânta la acordeon sau pe cel ce interpreta doine populare, cu o voce cavernoasă, pe un ton sfâşietor, acompaniindu-se la muzicuţă şi învârtindu-şi ochii în gol. Când însă mă apucam de treabă, îmi dădeam seama că nu e chiar atât de uşor să imiţi vocea orbului, nici gesturile sale, desprinse parcă dintr-un film horror, coboram din nou în pasaj. Le aruncam în pălărie câte-o bancnotă de cinci lei. Apoi îi cercetam atent şi pe ceilalţi cerşetori stând ciuciţi pe trepte. Unul dintre ei, cu capul sprijinit p-un geamantan zoios, citea mereu aceeaşi carte: Sonata Kreutzer de Tolstoi. Cu părul şi barba năclăite de praf şi de sudoare şi ochii înroşiţi de mahmureală, înnegurat mereu la faţă, stătea adâncit în paginile cărţii, ignorând trecătorii care se aplecau să-i pună în borcan câte-un leuţ sau doi, pentru tainul său zilnic închinat lui Bachus. Figura acestuia mă enerva peste măsură.

Când m-am trezit din acest vis stupid, eram din nou pe strada Ismail. Am mers un timp meditativ, căscând ochii la vitrine, până am ajuns pe nesimţite într-o cameră urmuziană mirosind a mirodenii şi scrumbie. Orientându-mă după ultrasunete, dar şi după literele unui alfabet necunoscut, am răsucit comutatorul fixat în perete şi brusc ochii mi-au fost invadaţi de lumina lunii.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist