Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică (V)

Deşi am mai abordat chestiunea interstiţiilor teritoriale (vezi seria Interstiţii), cred că se cuvine să subliniez câteva caracteristici ale acestora, ce vor fi utile înţelegerii rolului pe care-l pot juca în stabilirea limitelor viitoarelor regiuni administrative.

Interstiţiile teritoriale reprezintă un statut de intermediaritate al unui spaţiu în raport cu centralităţile, ordonate la diverse niveluri scalare. Din această perspectivă, interstiţiul poate fi privit ca spaţiu marginal, ca periferie a polarizării oraşului X, dar şi ca periferie a polarizării oraşului Y sau Z. E un spaţiu de polarizare difuză, caracterizat prin divergenţa fluxurilor umane, materiale sau informaţionale spre centralităţile situate mult prea departe. Jocul ierarhiilor centralităţilor în decursul istoriei poate înclina balanţa schimburilor, când către un oraş, când către altul, dar întotdeauna un interstiţiu, ca margine de teritoriu, rămâne un spaţiu al disputelor.

În reformele administrative, iniţiate pentru adecvarea puterii de decizie la dinamica câmpurilor de polarizare, de interacţiune sau interdependenţă, interstiţiile teritoriale interne nivelului scalar naţional joacă un rol primordial în trasarea limitelor de control al noilor administraţii regionale.

Un decupaj administrativ care ţine cont doar de capacitatea de polarizare a unei centralităţi se va suprapune pe un interstiţiu privit ca discontinuitate dată de vectorii polarizării spre şi dinspre doi sau mai mulţi poli urbani situaţi, în linii generale, pe acelaşi palier ierarhic. O astfel de abordare a reformei administrative, ar impune la nivelul României cel mult 9 centralităţi, poli capabili să organizeze nivelul regional ca o entitate administrativă viabilă. Aceştia ar fi: Bucureştiul, de departe metropola cea mai consolidată a structurii teritoriale naţionale, ce dă caracterul primaţial al sistemului urban românesc, Clujul, Iaşul, Timişoara, cele trei metropole regionale emergente, ce formează nivelul secundar al sistemului urban al ţării noastre, zona de tranziţie către nivelul ierarhic terţiar: Craiova, Constanţa, Braşovul, eventual Galaţiul şi Oradea, cele mai consolidate două centralităţi ale nivelului terţiar al ierarhiei urbane. Nici vorbă de 15-16 regiuni!

În statele care au tradiţie în gestiunea policentrică a teritoriului (Spania, Italia, Germania sau Marea Britanie), intervenţiile administrative mai timpurii sau mai recente, ce au vizat nivelul regional, au introdus şi alte repere în afara capacităţii de polarizare a marilor centre urbane. În aceste cazuri, în delimitarea palierului administrativ regional, ce poate să se organizeze la nivelurile NUTS1 sau NUTS2, câmpurile de polarizare se subordonează câmpurilor de interacţiune şi interdependenţă, ce devin reperele primordiale. În aceste cazuri, limitele dintre regiuni nu se mai suprapun interstiţiilor privite ca discontinuităţi date de vectorii polarizării, ci pe interstiţiile identitare – cel mai adesea, pe limitele vechilor vechilor regiuni istorice. Acestea delimitează teritorialităţi ce au evoluat într-o manieră naturală, ce au şi o logică teritorială verificată într-un timp îndelungat.

În primul caz, al abordării regionalizării după un singur reper, cel al capacităţii de polarizare a unei centralităţi, apar câteva neajunsuri. În primul rând, acest tip de abordare reflectă doar situaţia prezentă, fără să aibă un orizont prospectiv real. De asemenea, această soluţie pare a avantaja doar centralităţile dominante. Însă, regiunile mari au nevoie de menţinerea judeţelor, fără doar şi poate, cu atribuţii administrative mai reduse decât în prezent. Un număr mai mare de reşedinţe judeţene, ce nu vor avea şi calitatea de reşedinţe regionale, impune o capacitate sporită de negociere cu centralitatea dominantă, temperând astfel tentaţia concentrării serviciilor regionale. În fine, cel mai mare neajuns al acestui tip de abordare a regionalizării constă în foarte posibila separare a unor teritorii regionale istorice mai cuprinzătoare (Moldova sau Transilvania).

O limită regională ce va închide teritorii, ce vor avea în mod cert şi o autonomie lărgită din perspectivă financiară, ar putea crea divergenţe suplimentare între fragmentele spaţiale ce au împărtăşit cândva o teritorialitate comună. Strategiile diferite de dezvoltare ar putea deteriora şi mai mult vechea logică de funcţionare a teritoriilor istorice. O structură administrativă suprapusă Regiunii de dezvolare Nord-Est ar fi o entitate funcţională din perspectiva polarizării urbane, dar cu o logică teritorială simplificată, ce conservă caracterul de fundatură a acesteia. Prin amputarea părţii de sud, Moldova apuseană pierde un element important şi definitoriu al logicii sale teritoriale – debuşeul dunărean de la Galaţi. Din această perspectivă, inclusiv Galaţiul va avea de pierdut. Prin apartenenţa la o regiune administrativă suprapusă Moldovei apusene, i s-ar facilita crearea unei infrastructuri moderne, care să ducă la recuperarea hinterlandului sau portuar, aflat în amonte – cel puţin întreaga Moldovă apuseană, dacă nu şi regiuni importante din vestul Ucrainei ar putea beneficia de avantajele poziţionale ale portului galăţean, capabil să primească şi nave maritime.

Galaţiul va avea mai mult de câştigat dintr-o strategie de dezvoltare suprapusă pe valorificarea teritorială a specializării sale portuare, decât să aştepte o iluzorie metamorfoză a oraşului de importanţă subregională de acum, al cărui hinterland nu-l depăşeşte pe cel al Sucevei, într-o metropolă regională. Dacă era să beneficieze de o astfel de transformare funcţională, aceasta ar fi trebuit să se fi produs deja.

În privinţa unui proiect comun la scară locală între Brăila şi Galaţi, sinergia necesară evoluţiei către o veritabilă aglomeraţie urbană funcţională poate fi asigurată şi cu doi parteneri situaţi pe scările inferioare ale administraţuei (LAU2, LAU1 – dacă se va înfiinţa un nivel administrativ al plăşilor). Oricum, proiectele comune, utile realizării unei aglomeraţii urbane funcţionale, se realizează la această scară mult mai lesne, decât se realizează un context teritorial favorabil unei convergenţe importante la nivel regional-continental, dacă cele două entitaţi urbane ar funcţiona decuplate administrativ de regiunile lor istorice. Prin apartenenţa la regiuni diferite a celor două oraşe apropiate, structura urbană pe cale să se înfiripeze va avea de câştigat. Fiecare dintre cele două oraşe vor adăuga structurii urbane de la Dunărea de jos şi sinergiile cumulate ale celor două structuri administrative ale căror componente vor fi. În plus, nu ar fi un construct teritorial nemaîntâlnit. Iată şi două exemple: Wiesbaden – Mainz sau Mannheim – Ludwigshafen. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi